De câte ori ne gândim sau vorbim despre prietenie (se pare că tot mai rar, cel puțin despre prietenia autentică) ne raportăm, parcă din ce în ce mai des și mai sigur, la o perioadă din trecut, la ceva care a fost cândva, înainte să ne fi obișnuit atât de bine și de mult cu ceea ce numim astăzi prietenie. Această perioadă ar putea fi una mai recentă, sau, și mai sigur, ar putea fi una de mult trecută, ca cea a copilăriei, când trăirile, emoțiile și sentimentele noastre erau autentice, sincere și curate, încă “nealterate” de vârsta complexă și dificilă a maturității.
Prietenia de atunci, departe de a fi atât ușor cerută, dată și afișată ca astăzi, era trăită ca pe o puternică și sinceră legătură de atașament, de simpatie și respect reciproc, de apropiere și deschidere, mai ales sufletească, în care ne împărtășeam, față în față, nu doar bucuriile și fericirea, dar și necazurile și supărările; râdeam și plângeam împreună, ne bucuram și sufeream împreună, dincolo de orice orgoliu, neînțelegere sau neajuns.
Dar a fost vreodată prietenia astfel, sau aceasta este doar o imagine ideală a prieteniei, ori o închipuire a ceea ce cei mai mulți dintre noi își doresc și așteaptă de la prieteni și prietenie? Chiar și amintirile, vechi și diluate, pot deforma adevărul și realitatea și crea o imagine dezirabilă a prieteniei, în acord cu dorințele și nevoile noastre de acum, pe care, deci, ne-am fi dorit-o, atunci, ca și acum. Și totuși, această imagine este cea la care se raportează, probabil, cei mai mulți dintre noi, atunci când ne gândim sau vorbim despre prietenie. În adâncul sufletelor noastre păstrăm această imagine și dorul prieteniei de altădată, probabil de pe vremea când eram copii și am învățat ce este prietenia.
La fel facem și atunci când vorbim despre iubire, fericire, bine, dreptate, adevăr, libertate, etc – ne raportăm la un concept sau, poate, chiar la un model (sau mai multe) pe care l-am urmat de-a lungul anilor și de la care am învățat să fim fericiți, să iubim, să fim buni, liberi, morali și onești, etc. Încă din copilărie (sau mai ales atunci) învățăm ce este prietenia, în joacă și din joacă, din candoarea, emoția și magia acestei unice și frumoase perioade din viața noastră. Atunci, în copilărie, învățăm și descoperim ce este prietenia făcându-ne prieteni, împărtășind, iubind, deschizându-ne și îmbrățișând viața, joaca și pe tovarășii noștri de joacă, așa cum nu o vom mai face niciodată la o altă vârstă sau într-o altă etapă a vieții noastre.
De fapt, felul în care vom fi ca prieteni și vom prețui prietenii și prietenia de-a lungul vieții, cât de deschiși vom fi, cât empatici și în armonie cu noi și cu ceilalți ne vom arăta, reflectă educația noastră, felul nostru de a fi și personalitatea noastră, dar, într-o anumită măsură, și ceea ce am învățat despre prietenie de la toți cei care ne-au fost prieteni, începând cu copilăria, trecând prin adolescență și continuând sau terminând cu maturitatea, atunci când credem în mod greșit că nimeni nu ne mai poate învăța nimic, cu atât mai puțin ce este prietenia.
Prietenii vechi sunt o amintire caldă, plăcută și nostalgică, pe care o căutam din ce în ce mai des și o regăsim în vremurile copilăriei și adolescenței noastre. Aceste amintiri înseninează nostalgic un colț al sufletelor noastre, dar întristează probabil un altul, căci ceea ce am avut pare iremediabil pierdut. Nimic, în afara amintirilor noastre, nu ne mai poate aduce înapoi frumusețea, puritatea, candoarea și autenticitatea prieteniilor de atunci. În adâncul sufletelor noastre, în intimitatea noastră păstrăm dorul și nostalgia vremurilor de altădată.
Se spune că prietenia adevărată, autentică, intensă și curată există până pe la 30-35 de ani. După această vârstă, odată cu trecerea anilor, pierdem nu doar o parte din prietenii vechi, dar este foarte greu și să ne facem alții noi. Ne înstrăinăm și ne însingurăm din ce în ce mai mult. Nu este de mirare, pentru că prietenia, după o anumită vârstă, cea a tinereții, nu mai este, sau, cel puțin nu ne mai apare, ca o nevoie indispensabilă, o preocupare la fel de importantă cum sunt cele legate de profesie, carieră, bunăstare materială, familie, etc. Preferăm mai degrabă să adunăm, să agonisim și să trăim singuri și fără prieteni o viață care ni se pare împlinită și fericită, dacă sănătatea și celelalte nu ne lipsesc, până când clipele petrecute alături de prieteni ne arată adevărata bogăție a acestor cuvinte, ce înseamnă a fi împlinit și fericit cu adevărat.
Ce este trist în legătură cu relațiile de prietenie din vremurile noastre, indiferent de vârstă, este faptul că acestea par acaparate, dominate și confundate cu relațiile și socializarea din mediul virtual. Aici, oamenii par a se complace într-o „altă formă de prietenie”, una virtuală, rece, distantă și, de multe ori, superficială. Una care înfrânează pornirile naturale, umane, de deschidere, întâlnire și interacțiune directă, față în fată. Una care nu presupune sau cere eforturi, sacrificii, compromisuri și care aduce și mici și scurte satisfacții cu și mai mici eforturi și „investiții”. Una care denaturează, cel puțin uneori, sensul adevărat al noțiunii de prietenie. Una cu care prietenia adevărată este adesea confundată sau, mai degrabă, substituită, mai ales de către cei care nu mai sunt tineri sau foarte tineri și care par deschiși mai degrabă unor relații de „prietenie la distanță”, mai comode, mai confortabile și fără eforturi prea mari.
Pentru aceștia, dar chiar și pentru cei mai tineri, tipul de atitudine și „prietenie” încurajat astfel este….”însingurarea prin așteptare”. Așteptăm prietenia ca și cum aceasta ni s-ar cuveni, fără să-i oferim nimic. Așteptăm prietenii fără a-i chema, fără să fim prietenoși și fără să ne mai deschidem, așa cum o făceam cândva. Așteptăm să primim, fără să oferim nimic sau prea puțin. Fuga de ceilalți, de dezamăgirile pe care aceștia ni le pot pricinui este prezentă și auzită cât mai des astăzi, chiar și la cei mai tineri. Aceasta ne face să ne închidem, să fim suspicioși, „sensibili” și discreți, să punem mai presus de prietenie fricile și temerile noastre, orgoliile noastre. Iubirea și căutarea exagerată de sine, frica de ceilalți, și nu apropierea de aceștia, iată paradoxuri ale vremurilor noastre, cu care am început să ne obișnuim și să trăim din ce în ce mai singuri.
În realitate, nu renunțăm niciodată, la nici o vârstă, la ideea de prietenie, la gândul și nevoia de a avea prieteni, căci fiecare, sau cei mai mulți dintre noi oamenii resimt această nevoie, de a fi înconjurați măcar din când în când de prieteni, de atmosfera caldă și plăcută a întâlnirilor cu aceștia. Nu am auzit niciodată pe cineva spunând că nu are nevoie de prieteni, iar dacă a spus-o, mai mult ca sigur nu a fost sincer, ci doar supărat și dezamăgit. Ce bine ar fi dacă vorbele aruncate la supărare nu ar fi auzite sau, și mai bine, dacă nu ar mai fi…aruncate.
Și totuși, unii dintre noi sunt binecuvântați cu prieteni și relații de prietenie care durează întreaga viață. Acestea nu sunt întâlnite doar în cărți, în cântece sau în filme, deși povestea lor pare desprinsă din cărți, din filme sau din imaginația, ori din dorințele noastre. De fapt, în multe cazuri, aceste povești adevărate au fost sursă de inspirație pentru unele dintre cele mai frumoase romane și filme despre prietenie. Indiferent dacă vorbim despre astfel de povești, din cărți, filme sau din viața reală, protagoniștii lor par să fi trăi ceea ce înțelegem printr-o viață împlinită și fericită.
Oamenii sunt ca vremea, am auzit spunându-se. Nu pentru că ar fi schimbători, precum este vremea, de la un anotimp la altul, de la o lună la alta sau de la o zi la alta. Ci pentru că unii oameni sunt deschiși, senini, calzi și prietenoși, pe când alții sunt reci, închiși, triști, posomorâți, singuri și însingurați, mereu fără prieteni. Nu tot ce am câștigat cândva, în copilăria, în adolescența sau în tinerețea noastră, s-a pierdut. Nici nu știm câtă iubire, fericire și prietenie există încă în noi!
Niciun comentariu