Uneori descoperim rătăcind prin întuneric că drumul cel mai scurt spre lumină, tot timpul deschis și neîngrădit este drumul spre noi, spre Sinele nostru, dar și spre ceilalți. Mergând pe acest drum, cu încredere și speranță, vom găsi lumina pe care o căutăm. Poate e greu în aceste zile, când trebuie sa ne izolăm de lumea de afară, de ceilalți, stând departe de primăvară, de ceea ce iubim mai mult, de libertatea noastră, de obiceiurile și de rutina noastră de dinainte, de tradițiile și ritualurile Sărbătorilor de Paști, cu care ne identificăm într-o mare măsură. Dar nu este imposibil, căci drumul spre noi și regăsirea de sine poate găsi mereu alte căi și mijloace de a le suplini pe acelea pe care le vedeam obișnuite, ori ca fiind cele care ni se cuvin, refuzând sau renunțând cu greu la ele.
Trecutul, spunea Byron, este cel mai bun profet al viitorului. Într-adevăr, fără să privim măcar puțin în urma, în trecut, probabil nu am putea vedea bine nici în viitor, am rătăci drumul spre noi, spre lumina pe care o căutăm, spre destinația sau locul în care vrem să ajungem. Învățând din greșelile sau reușitele trecutului, din ce a fost frumos și chiar urât, din binele sau din răul acestuia, viitorul are șanse mai mari să se arate așa cum ni-l dorim. Nu putem trăi în trecut, după cum nici nu putem trage definitiv cortina peste acesta, pentru că astfel ne-am pierde sau rătăci, nu în întunericul trecutului, ci în cel al viitorului. Uneori, sa înveți din greșelile trecutului poate fi una dintre cele mai bune lecții pe care le poți primi de la viață.
Paștele, Învierea Domnului, chiar și în aceste vremuri grele sau, mai ales în acestea, trebuie sa fie, așadar, un drum al regăsirii, al deschiderii noastre către noi și către ceilalți. Pentru a ne întoarce la viața dinainte, pentru a învăța să continuăm și să mergem mai departe, noi, oamenii, ar trebui în aceasta perioadă să pășim cu încredere pe calea căutării și regăsirii de sine, întorcându-ne pentru aceasta, fie și pentru puțin timp, înapoi, poate în trecutul copilăriei noastre, rememorând, retrăind amintiri, clipe din frumoasa perioadă a copilăriei, a primăverilor și Sărbătorilor de Paști de altădată.
Această călătorie în trecut ne va purta, poate, pe cei mai mulți dintre noi, printre cele mai frumoase amintiri ale copilăriei. Această dulce nostalgie și dor de întoarcere ne va arăta nu doar ce a fost și ce-am pierdut, ci și ce am putea regăsi descoperindu-ne pe noi, adevăratul nostru sine, o nouă cale de a vedea viața, pe ceilalți, prietenia, iubirea și fericirea. Nu, nu e o invitație pentru a trăi în trecut, ci doar pentru a lega prezentul de ceea ce a fost mai frumos în viața noastră, pentru a privi cu încredere și speranță spre viitor. Astfel de amintiri vor readuce la viață clipe, chipuri, emoții, trăiri și sentimente care te vor răni dulce-amărui cu nostalgia lor. Dar ce suferință e mai ușoară decât aceea adusă de nostalgia, melancolia și amintirile frumoase ale copilăriei și vremurilor de altădată?
Unii dintre noi, probabil cei mai mulți, vor regăsi și vor retrăi cu dor și nostalgie, așa cum și eu o fac acum când scriu aceste rânduri, parfumul magic, cald și curat al primăverilor copilăriei, harmalaia noastră a copiilor în jurul părinților prinși cu treburile casei și pregătirea sărbătorilor de Paști. Multe din clipele acelor vremuri prind viață acum sub ochii mei ca purtând toate acea aura unică, de neprețuit și de neuitat, a sărbătorilor petrecute în familie, în atmosfera caldă, generoasă și fermecătoarea a primăverilor de atunci.
Personal, îmi amintesc, cu dor și nostalgie, de acele vremuri când cu copilărească inocența săvârșeam „mari păcate” înfruptându-mă pe ascuns din bucatele puse deoparte cu grijă de mama pentru Sfânta Sărbătoare a Peștelui. Mi-e dor de farmecul primăverii de atunci, parcă niciodată egalat, când sufletele și cheful nostru de viață și de joacă renășteau odată ce primele raze de soare mai calde se furișau prin ferestrele caselor mângâind chipurile noastre, ale unor suflete însetate de primăvară, după iernile lungi și parcă nesfârșite de atunci. Mi-e dor să mai încalc postul cu încrederea și credința sinceră a unui copil că Dumnezeu e bun, milos și inimos și poate ierta acest mic păcat sau “greșală” copilărească. Mi-e dor de amiezile și serile din Săptămâna Mare, când drumurile se înviorau și prindeau viața de mulțimile de oameni care se îndreptau spre biserici pentru a lua parte la slujbele de Denie dinaintea Paștilor.
Mi-e dor să simt și să gust din nou din aerul și parfumul acelor zile unice. Mi-e dor de ai mei, de mama și de tata, de privirile și vorbele lor părintești, de chipurile lor încă tinere, de mirosul palmelor și hainelor lor muncite, de toată bucuria, fericirea, tristețea, supărările, durerea, armonia și viața caldă din jurul lor. Mi-e dor de magia primăvăreilor de atunci și de bucuria copilărească cu care ne binecuvântau acestea scoțându-ne din case la joacă, prin gârle, pe poteci și dealuri, prin păduri și livezi, pe câmpii înflorite și parfumate, prin poienițe paradisiace, printre copacii fremătând de viață și de primăvară, prin toate cotloanele lumii noastre copilărești.
Mi-e dor să-mi tresalte inima ca atunci când clopotele bisericii răsunau în noapte peste tot satul anunțând Învierea Domnului. Mi-e dor să stau lângă mama, să pregătim cozonacul și cuptorul din lut, să o ajut la vopsitul ouălor, să-i dau la mână cele trebuincioase, așa cum nu prea făceam atunci, să-i spun câte-o glumă, să mă certe blând și părintesc, să învăț de la tata, din iubirea lui tăcută, să prețuiesc viața, natura, primăvară și tot ce omului i-a fost dat.
Mi-e dor de toate acestea, atât de dor încât viitorul și nu trecutul mă cheamă și mă îndeamnă să merg mai departe pe aceste drumuri demult rătăcite, dar pe care mă regăsesc acum din nou, regăsind totodată ceea ce aparent am pierdut cândva.
Sursă foto: Grup Munții Apuseni – Mănăstirea Lupșa, județul Alba
Niciun comentariu