Provocari cotidiene

Iarna și provocările ei

Azi dimineață, după ce mi-am luat porția zilnică și mică de Facebook, semnalizat fiind de “cineva” de acolo că nu făcusem deja asta, am pus mâna pe lopată și am ieșit “bucuros” afară, profitând de ziua liberă din weekend.

Într-un decor de iarnă adevărată, cum nu mai văzusem parcă din copilărie, cu straturi groase de zăpadă, frig, viscol, mașini înzăpezite și înghețate, copaci îmbrăcați în straie albe, oameni zgribuliți de frig, ascunși în haine groase, veselie și harmalaie copilărească venite de undeva de departe, am început lupta cu stratul gros și viscolit de omăt pariind pe o victorie rapidă, fără pierderi, dar nici cu câștiguri prea mari, având în vedere stăruința cu care zăpada se așeza la loc, parcă făcându-mi în ciudă. 

Mărturisesc, îmi place iarna….atunci când vine, dar mai ales când pleacă. Îmi place și pentru că astfel de ierni, ca cea de acum, îmi amintesc de copilărie, de iernile nesfârșite de atunci, pline de veselie și aventuri copilărești. Îmi place iarna și pentru că frigul și starea ei hibernală mă trimit cu gândul la sezonul cald, la vară, soare și mare, prilej bun pentru a pune la cale vacanțele și călătoriile estivale. De fapt, dacă fac un bilanț, nu prea îmi place iarna. 

În timp ce subtile și neobișnuite gânduri și amintiri estivale îmi dădeau târcoale, încercând parcă să mă distragă de la munca ce o aveam de făcut, apariția neașteptată a unui vecin băgăreț m-a făcut sa tresar și să arunc aiurea o lopată de zăpadă, de pe locul meu de parcare pe al lui. M-am liniștit repede văzând că acesta căra după el o sanie și nu o lopată, fără intenția, așa cum crezusem inițial, de a se lăsa provocat la un „duel în doi” cu lopeți. M-a interogat rapid despre ce, cum și cât am de gând să fac cu “lopata aia”. M-a pus la curent cu știrile despre iarna năprasnică și devastatoare din Europa și despre cât de mult și neobișnuit a nins în Grecia. M-am întrebat mirat dacă nu cumva îmi citește gândurile, căci tot la Grecia și la insulele ei mă gândeam eu, doar că imaginate într-un alt anotimp și într-un alt decor.

Omul a insistat cu ceva curtoazie să îmi arate că e în căutare de socializare, dar dezgustat parcă de lipsa mea de reacție sau empatie, a plecat brusc către mașină, aruncând zgomotos sania în portbagaj. A urcat apoi încruntat la volan, parcă după un schimb de replici în trafic. M-am întrebat, uitându-mă ca prostul, cum are de gând sa iasă de acolo. Mărinimos și săritor, i-am făcut semn către lopată, dar el mi-a arătat degetul… arătător, semn că “nu e nevoie, mă descurc și așa”. A pornit motorul, a accelerat și a smucit de câteva ori mașina până când aceasta, aruncând de sub roți câteva lopeți de zăpadă (fiecare cu lopata lui!) peste mașinile din jur, a reușit să se elibereze din omătul frământat și murdar.

Mașina s-a îndepărtat lăsând în urmă… un pic de fum și “mult zgomot pentru nimic”, dar și ceva din aerele simandicoase ale unui vechi și binecunoscut “las’ că merge și așa”, lopata e doar pentru unii. Mi-am amintit brusc știrea “senzațională” pe care o auzisem accidental în timp ce-mi trăgeam bocancii să ies din casă: “Un vasluian asistat social a sunat la 112 și a cerut să i se deszăpezească aleea din fața casei, pentru că nu putea ajunge la magazin”. Pentru o clipă, am crezut că tocmai dădusem peste “eroul” acelei știri, doar că nu eram la Vaslui. În plus, cel puțin după mașină, omul nu avea cum să fie asistat social, dar cine știe?

M-am rușinat puțin de toate aceste prejudecăți, după care am pus din nou mâna pe lopată ca un… „neasistat social” ce mă găseam, gata să-și facă treaba. Doar că, fără să-mi dau seama, săpând prin gândurile mele și ale vecinului, zăpada din jurul meu zăcea adunată într-un morman uriaș, iar ninsoarea se oprise, parcă îndeplinind o dorință nerostită, a mea sau, poate, a vecinului. Uitându-mă în jur, m-am simțit pentru o clipă “singur și neînțeles”, dar, în același timp, cu locul de parcare și conștiința curate.

Articole similare

Niciun comentariu

Lasă un comentariu