Calatorii in Romania Provocari cotidiene

Întoarceri în timp pe Lacul Izvorul Muntelui (Bicaz)

În afara rarelor treceri prin oraș spre alte destinații, nu am mai fost de mult prin zona Bicazului, poate de vreo 10 ani sau chiar mai mult. Îmi amintesc de ultima oprire în port și de plimbarea cu vaporașul pe Lacul Izvorul Muntelui, să fi fost prin 2008 sau 2009. Până atunci, tot în urmă cu vreo zece ani fusesem în același loc, pentru același lucru, probabil. Cred că era spre sfârșitul anilor 90.

Orașul Bicaz, situat la poalele Munților Ceahlău, este cunoscut mai ales datorită lacului de acumulare Izvorul Muntelui (Lacul Bicaz), situat pe cursul mijlociu al râului Bistrița. Lacul, cu o lungime de 32,6 km pătrați, s-a format după construirea, între anii 1950 și 1960, a barajului uriaș, înalt de 127 metri și lat de 119 – o altă atracție turistică a zonei – care alimentează hidrocentrala de 210 MW. Construcția barajului și amenajarea lacului s-au făcut cu imense sacrificii umane, 22 de sate fiind strămutate din zonă, iar peisajul natural a suferit schimbări radicale, fiind declarat rezervație acvatică naturală în urmă cu aproape 20 de ani.

Portul Bicaz, văzut din depărtare, de pe DN 15 Poiana Largului – Bicaz

M-am întors de curând aici, pentru „o ieșire la munte, undeva mai aproape de casă, prin locuri de care aproape uitasem”. Așa am ajuns, într-o frumoasă zi de început de vară, în portul Bicaz, după ce admirasem împrejurimile lacului cu peisajele sale încântătoare, venind dinspre Poiana Largului spre Bicaz, pe drumul ce-ți dă palpitații, nu doar datorită frumuseții peisajelor pe care acest drum ți le scoate în cale, ci, mai ales, din cauza stării sale groaznice, ce face orice inimă de șofer să suspine și orice mașină să icnească.

Lacul Izvorul Muntelui (Lacul Bicaz), vedere de pe DN 15 Poiana Largului – Bicaz
Potecă spre lac

Am regăsit fără nostalgie portul, exact ca în amintirile mele, aproape neschimbat, așa cum îl lăsasem în urmă cu zece ani, deși mă așteptam la o altă înfățișare, una schimbată, mai curată, mai aerisită, mai în ton cu vremurile și mai plăcută privirii, cu mai mult bun gust și mai puțin kitsch.

Micul port ne-a surprins cu imaginea sa aproape neschimbată, bine conservată și parcă special astfel păstrată pentru nostalgiile unor vremuri nu foarte de mult apuse. Drumurile, chioșcurile, tarabele, atmosfera, căsuțele, parcarea, oamenii, pontonul, probabil și vaporul, par să fi trecut cu bine proba timpului și să fi rezistat în mod fericit (sau nefericit!?) trecerii anilor.

 Cu ajutorul acestei imagini a portului, aproape neschimbată, am rememorat, chiar cu mici și picante detalii, ultima noastră vizită aici și plimbarea cu vaporul. Mi-am amintit de personajul principal de atunci, de pe vapor, cel care a reușit, probabil fără să vrea, să fie în centrul atenției și să dea “ritm” și “fantezie” acelei plimbări pe lacul Bicaz, omul de la cârmă – căpitanul. Îmi amintesc și acum, de parcă ar fi fost ieri, ținuta sobră și misterioasă căpitanului, accentuată nepotrivit de ochelarii personajului Neo din Matrix și contrastantă cu muzica disco care răsună nepotrivit de tare pe lac, în mijlocul naturii, alungând cu succes pacea, liniștea și armonia pe care cei de pe vapor o căutau, probabil în sânul naturii. 

M-a surprins atunci aerul firesc cu care căpitanul se lua în serios, de parcă s-ar fi aflat la cârma Titanicului, neconvingător de sobru și important, în atmosfera (discordantă) creată de acea muzică disco, care urla în difuzoarele de pe vapor, ca într-o discotecă de la mijlocul anilor 80, cu Modern Talking, C.C. Catch, Bad Boys Blue, Sandra, Pet Shop Boys și alții „performând”, una după alta, toate melodiile lor de succes.

Știu că, la un moment dat, spre capătul micii noastre croaziere, am vrut să-i propunem căpitanului o mică revizuire a playlist – ului, fără a schimba neapărat anii (ar fi fost o imprudență prea mare), ci doar ritmul și stilul, poate și volumul, pentru a putea satisface pe viitor și alte gusturi. (Cred că erau printre noi și unii dispuși să contribuie la “drepturile de autor”). Nu ne gândeam la muzică rock sau clasică (probabil, am fi fost luați drept niște ciudați sau smintiți), dar măcar ceva mai spre pop-rock, tot din anii 80, cred că ar fi fost mai ușor de tolerat, poate, chiar apreciat.

Prin minte îmi treceau tot felul de melodii de succes, hit-uri ale anilor 80, pe care le știam și fredonam în copilărie și adolescență, unele dintre acestea cu titluri sugestive pentru căpitanul nostru: Everybody wants to rule the world (Tears for Fears), Just like Heaven (The Cure), Don’t stop the dance (Bryan Ferry), Eyes without a face (Billy Idol), Maneater (Daryl Hall & John Oates), Every breath you take (The Police), It’s my life (Talk Talk), Don’t you forget about me (Simple Minds), Don’t dream it’s over (Crowded House), etc, etc., etc.
Nu era însă de glumă cu acest căpitan, căci el părea totuna cu cârma și cu vaporul, un fel de Davy Jones ieșit din adâncuri direct în viețile noastre, transpus, reîncarnat sau “reîncărcat” în pielea lui Neo, “Alesul” din filmul Matrix, așa cum își dorea, probabil, să pară cu acei ochelari.

„Nu ești cel mai puternic când crezi aceasta, ci când o știi…” părea însuși motto-ul căpitanului nostru, parcă insensibil și arogant cu cei din jur, prins și captivat de propria lume în care își făcea și îsi vedea de treabă și de cap cu acea muzică, de parcă s-ar fi aflat singur pe vapor, într-o croazieră, pe mare sau ocean, la capătul lumii.

Îmi amintesc chiar că, la un moment dat, prin minte mi-au trecut și gânduri mai fanteziste – dacă acest personaj nu era Davy Jones și Neo, la un loc sau separat, noi trebuie să fi fost figuranții săi într-o parodie cu “pirați” și “mașini”, (de)căzuți într-o lume artificială (ce bine au anticipat frații Wachowski în 1999 viitorul nostru!), în care căpitanul joacă rolurile celor doi (Davy Jones și Neo), separat sau la un loc, încercând, fără succes, să se elibereze din…. “matricea” anilor 80 – 90.

Acum, după 10 ani, doar un pic de curiozitate și nimic mai mult, îmi atâța dorința de a-l întâlni din nou pe căpitanul de atunci. Scăpase din “matrice”? Renunțase la ochelarii lui Neo? Schimbase ținuta, playlist-ul, ritmul, genul și anii, sau rămăsese fidel plăcerii lui disco (ne)vinovate. Pentru răspunsurile la aceste întrebări, aș fi riscat o nouă călătorie înapoi în timp pe ritmuri disco, până în anii 80 și, poate, chiar mai înapoi. Privind în jur, parcă eram deja acolo, dar fără căpitan și fără ocazia de a-l întâlni din nou, căci portul, aglomerat și neprimitor, ne-a reținut doar pentru o….înghețată, după care ne-a aruncat afară ca pe niște neisprăviți cu mofturile noastre cu tot.

Am plecat din port, nu cu gândul la căpitan, ci la peisajele încântătoare pe care le lăsasem în urmă venind spre Bicaz dinspre Poiana Largului. Ne-am fi întors într-acolo pe același drum, pentru a admira încă o dată, de la înălțime, frumusețea și splendoarea imaginii lacului străjuit de munți, dar drumul, o ruină plină de gropi, uitată și părăsită, a fost, la fel ca portul, “prietenul” care se cunoaște (doar) la necaz și suferință, bine intenționat, dar neconvingător, obligându-ne să o apucăm spre Piatra Neamț.
(Aflu, în timp ce scriu aceste rânduri, că drumul național DN 15 Poiana Largului-Bicaz a fost închis până la sfârșitul anului pentru a fi reabilitat. Iată o veste bună pentru turiștii care vor să ajungă la baraj și în port pe acest drum, pentru plimbarea cu vaporașul și, poate, pentru întâlnirea cu misteriosul căpitan.)

Scurta noastră poveste, tristă, poate, printre rânduri și dulce-amăruie printre amintiri, este doar o poveste – a noastră sau, poate, doar a mea. Multe alte povești și amintiri, mult mai frumoase, trăite și amintite de fiecare în felul său, pot fi scrise și spuse despre aceste locuri binecuvântate și zămislite cu grijă de către….natură, din nefericire, pusă rău și prost „în valoare”, câteodată, de mâna omului. Uneori, muntele, natura nu au nevoie de nimic de la noi, decât de respectul și grija noastră pentru ca frumusețea și beneficiile lor să dăinuie și pentru cei care vor veni după noi.




Articole similare

Niciun comentariu

Lasă un comentariu