Dorul de călătorii și vacanțe, oriunde, dar parcă mai ales pe o insulă grecească îndepărtată, mi-a pus de curând în mâini o carte cu care m-am întâlnit de-atâtea ori de-a lungul timpului, dar pe care am refuzat-o sau amânat-o tot de atâtea ori, aproape dând-o uitării, doar amintindu-mi trecător de ea, atunci când numele lui Zorba rătăcea fără prea multă însemnătate pe lângă urechile mele, zăbovind atât cât pentru o clipă neînțeleasă, o mică ispită ce voia parcă cu încăpățânare să pătrundă în sufletul meu pentru a lumina ceva taine ascunse acolo.
Viața și peripețiile lui Alexis Zorba sau Zorba Grecul, așa cum este mai degrabă cunoscut minunatul roman a lui Nikos Kazantzakis, te învăluie încă de la primele pagini cu parfumul foilor mirosind a vechi și a mare, a timpuri trecute, a nostalgii și amintiri, a căutări, visuri și speranțe, a iubire autentică și prietenie adevărată. Cu fiecare pagină, cartea te poartă într-o călătorie imaginară, ca într-un vis dulce îmbietor pe țărmurile Cretei îndepărtate, acolo unde se petrece această frumoasă poveste despre prietenie. Cu fiecare rând citit, îl descoperim pe Zorba, așa cum a fost el sau așa cum povestitorul său, scriitorul grec Nikos Kazantzakis l-a plăsmuit din amintirile și nostalgiile sale, din iubirea și durerea unor vremuri trecute, din pierderi și regăsiri, din emoțiile și amintirile sale vii, fără de care noi toți nu am fi auzit niciodată de Zorba.
Dar cine a fost Zorba? Ii rostim des numele, de fiecare data cu ușurință și plăcere, într-un fel aparte, familiar, ca și cum am ști sigur despre cine este vorba, mai ales atunci când auzim acordurile vechi, plăcute, domoale, visătoare, dar și ritmate, energice, atât de cunoscute ale dansului Sirtaki, dansul popular grecesc făcut celebru de filmul Zorba Grecul. Cu toate acestea, puțini sunt cei care știu cine a fost Zorba cu adevărat și, cu atât mai puțin, de ce Nikos Kazantzakis a scris o carte despre el.
Pentru mulți dintre noi, Zorba nu e decât numele unui dans care ne-a legat parcă de când pământul de Grecia și de farmecul său aparte. Pentru alții, Zorba este chiar….Anthony Quinn, celebrul actor american care l-a readus la viață pe Zorba, în filmul din 1964 regizat de Michael Cacoyannis. Altceva despre Zorba nu prea știm, nu ne interesează și nici nu prea contează, atâta timp cât el, Zorba, ne-a lăsat acest dans fermecător și nemuritor. Doar că Zorba nu e nici numele unui dans și nici un personaj oarecare dintr-un film, cu atât mai puțin unul inventat într-o carte neînsemnată. Gheorghios Zorbas, pe numele său real, a existat cu adevărat, fiind descris în Cronologia lui Kazantzakis ca “un om din popor, originar din Halkidiki, cu maniere simple, un idealist fără pereche, pe care scriitorul grec l-a cunoscut la Muntele Athos.”
Timp de un an, între 1916 și 1917, Kazantzakis se lasă convins de Zorba să ia parte pe bani săi la o temerară provocare, nouă și necunoscută autorului până atunci, aceea de a ridica o mină de lignit la Prastova, în sudul Peloponezului. Fără prea multă încredere și speranță de izbândă în proiectul lor, câștigul cel mai mare al celor doi se va dovedi în final prietenia strânsă ce-i va lega pentru totdeauna, chiar și după despărțirea lor, atunci când fiecare va apuca pe alt drum, unul spre locurile natale, în Halkidiki, apoi în Serbia, celălalt în Elveția. Aventurile lor, dulci-amărui, vor deveni peste trei decenii nucleul cărții Viața și peripețiile lui Alexis Zorba.
Datorită lui Kazantzakis, Alexis Zorba, acest personaj viu și nemuritor, trăiește astăzi prin povestea sa si, mai ales, prin dansul cu care a reușit să ajungă la inimile noastre și să ne cucerească pentru totdeauna. Aparent, meritul cel mai mare revine filmului Zorba Grecul și mai ales lui Anthony Qiunn, actorul american cu origini mexicane, despre care mulți cred însă că s-a născut grec pentru a-l „juca” pe Zorba și că însuși Kazantzakis dacă ar fi trăit, l-ar fi ales pentru a-l interpreta pe „grecul nemuritor”.
Și totuși, adevăratul Zorba nu e altul decât cel văzut prin ochii povestitorului și prietenului său, scriitorul Nikos Kazantzakis. Așa cum nota autorul în prologul cărții sale, ” Zorba m-a învățat să iubesc viața și să nu mă tem de moarte…….El avea ceea ce îi trebuie unui scriitoraș ca mine pentru a se salva: privirea de pasăre de pradă, care-și prinde de sus, dintr-o săgetătură, hrana; naivitatea creatoare, proaspătă în fiecare dimineață, de a vedea mereu pentru prima oară totul și de a conferi feciorie eternelor elemente cotidiene – vânt, mare, foc, femeie, pâine; siguranța mâinii, prospețimea inimii, tăria de a-și ironiza până și sufletul, de parcă ar fi deținut o forță superioară, și, în sfârșit, râsul sălbatic, în cascade, al cărui izvor e mai adânc decât măruntaiele omului….”
Prin felul duios și nostalgic cu care te poartă cu fiecare rând pe țărmurile însorite ale Greciei alături de Zorba și aventurile sale, Kazantzakis te face să-ți dorești tot mult să fii acolo, pe nisipul fierbinte privind marea, orizontul îndepărtat și tainic, ori respirând adânc briza dimineții ascultându-l pe Zorba povestind despre viață, oameni, iubire, prietenie, locuri, călătorii şi întâmplări inventate, deocheate, așa cum obișnuia el să exagereze, râzând cu poftă, cu toată gura, cu tot chipul și din toată inima, chiar și în fața necazurilor, apusul înroșind magnific marea şi țărmurile fiindu-le de ajuns pentru a încheia o zi împăcați cu lumea și cu viața, după cum răsăritul, mireasma și briza matinală a mării cretane se arătau suficiente pentru a începe o nouă zi, mereu ca și cum ar fi fost prima și ultima a aventurii lor.
Bucuria lui Zorba de a trăi umple aceasta carte si inima cititorului ei, fiind molipsitoare, ispititoare, pe alocuri înălțătoare, după cum o bucurie este și cartea pentru cititorul care îi descoperă miezul, povestea și emoția pe care Kazantzakis o transmite cu generozitate si talent cititorilor săi, povestind despre Zorba și aventurile lor. Lasă-te purtat de paginile acestei cărți ca într-o dulce călătorie, iar Zorba te va face, dacă nu ești aproape de țărmul marii să-ți dorești cu patimă și înflăcărare sa fii acolo sau măcar undeva sub cerul liber, plin de stele, privind bolta sclipitoare să-ți vina să plângi de fericire, să îmbrățișezi lumea, să mulțumești ca exiști și că poți trai sperând că, poate, în călătoria ta prin viață îl vei întâlni pe Zorba sau pe cineva ca el, care să te facă să iubești viața întra-atât de mult încât să-ți scoți cămașă și să dansezi plângând de fericire, măcar pentru o clipă.
Câteva „adevăruri”, mai ales frumoase (poate și luminoase), ni se arată uneori, atunci când întâlnim călătorind prin viață sau printre paginile unei cărți, oameni precum Zorba. Fericirea se arată unora dintre noi mai curând pe drumuri simple, prin oameni și printr-o viață simplă, nu neapărat ușoară, trăită în echilibru și armonie, cu sine, cu ceilalți, cu lumea, luând de la aceasta tot ce este mai frumos și dând înapoi pe măsură, atât cât e cu putință, tot ce avem mai bun și mai frumos în noi. Spre sfârșitul „călătoriei” noastre căutăm mai degrabă aceste lucruri simple, oamenii care ne-au luminat viața, măcar si pentru câteva clipe, pentru o oră, o zi, poate mai mult. Acestora căutam să le mulțumim, pe aceștia îi căutam în amintirile noastre, de cele mai multe ori în visurile noastre. Sunt acei oameni înzestrași cu acel dar aparte care luminează pământul în jurul lor si care aduc la lumină tot ce este mai bun în noi.
Citindu-i și cunoscându-i povestea, Zorba trezește în noi dulci, romantice și amăgitoare iluzii. El ne apare adeseori, în carte, dar mai ales în gândurile, inimile și închipuirile noastre ca fiind unul dintre acei oameni și prieteni pe care-i căutăm toată viața, uneori fără să știm, ori să recunoaștem acest lucru, pe care ni-i dorim cu toții să-i întâlnim în viață, pe care, poate îi căutăm, pe care îi visăm, pe lângă care am trecut sau care au trecut pe lângă noi regretând la un moment dat că nu i-am oprit. Dacă Zorba nu a fost așa, e bine totuși că el ni s-a arătat astfel, măcar pentru o clipă, pentru un vis, un film sau un dans, în câteva pagini sau într-o carte întreagă.
Și totuși, într-o zi ploioasă, într-o cafenea veche din Portul Pireu, ” îndată ce privirile ni s-au încrucișat, de-ai fi zis că s-a încredințat că eu eram cel pe care-l căuta, își întinse mâna cu un gest hotărât și deschise ușa. Se strecură printre mese cu pas iute, elastic, veni și se opri în fața mea. – Călătorie? mă întrebă. Încotro, daca nu-i cu supărare?” ( Viața și peripețiile lui Alexis Zorba, Nikos Kazantzakis, Colecția Raftul Denisei, Editura Humanitas, 2016).
Foto: Zorba Grecul, 1964, regia Michael Cacoyannis
Niciun comentariu