Calatorii in Romania Provocari cotidiene

Călător prin țară într-o zi de 1 Decembrie

Dacă te plimbi prin țară, mai ales într-o zi de 1 Decembrie sau în preajma ei, este imposibil ca fiorii plăcuți sau neplăcuți ai patriotismului sa nu te cuprindă brusc. În ton cu ceea ce vezi și auzi, probabil asta și simți, căci patriotismul nostru a început să semene tot mai mult cu o emoție, scurtă și trecătoare, care ne surprinde mai ales în momente festive ca cele de la 1 Decembrie.

În această zi, realitatea (mereu subiectivă) este îmbrăcată frumos, mult îndulcită, căci Frumosul, Binele sunt scoase în față, România arată și funcționează mai ales bine, iar noi, românii, suntem măcar pentru o zi ceea ce-am vrea să fim atunci când ne simțim dezbinați, când ne urâm și disprețuim între noi, când ne tot comparăm cu alții: o națiune educată, unită, care încurajează competenta, valorile, care lasă mai ales oamenii de valoare să iasă în față, să conducă, să ia decizii.

Doar că, chiar și de 1 Decembrie, tot din patriotism, dintr-un sentiment solid, durabil și încă nealterat de iubire de țară, și nu dintr-o emoție festivă și trecătoare, nu putem să nu vedem în jurul nostru, ori să ascundem călătorind prin țară și realitatea dureroasă, neplăcută, și ceea ce este urât, lipsurile, sărăcia, neajunsurile, fața urâtă, nu doar cea frumoasă, a orașelor, a oamenilor, egoismul, invidia, ura românilor față de semeni, față de românii lor.

Dar să cernem și să lăsăm mai întâi să iasă la suprafață ce este bun. Bunăoară, dacă ajungi la Oradea este posibil să rămâi cu gura căscată de cum ai pus piciorul în centrul orașului. Un sentiment de mândrie națională, pe lângă surpriza încântătoare, te încearcă de cum dai cu ochii de imaginea acestui oraș cochet, curat, schimbat și reînnoit cu gust, cu multă trudă și mulți bani europeni investiți responsabil și cu cap, și mai ales cu simț civic, poate și cu mândrie, de ce nu și cu patriotism. Un om, un român, primarul orașului nu până de mult, a profitat din plin de mandatul său și de banii europeni făcând ceva și pentru ceilalți, pentru semenii săi, pentru întreaga urbe, schimbând față acesteia, facând-o pe alocuri de nerecunoscut.

Privind fața nouă și atrăgătoare a acestui oraș, gândurile îți zboară fără să vrei spre alte zări, țări și orașe în care noi, românii, mergem tot mai des în vacanțe. Clădirile în stil „Art Nouveau”, bulevardele, străzile, parcurile, podurile peste Crișul Repede, etc. toate și-au schimbat înfățișarea fiind reabilitate, degajând aerul proaspăt al unui oraș nou, modern și european din zilele noastre (vezi galerie foto). De cum ai ieșit însă din oraș, revii brusc la peisajul obișnuit – drumuri vechi și proaste, sate sărăcăcioase, multe cu garduri, case și acareturi cu înfățișări deplorabilele, uitate de vreme, înțepenite in timp, amintind de satele din vremea bunicilor și chiar străbunicilor noștri.

Schimbarea, cuvântul care nu ne place, de care fugim se pare, cea mai mare sperietoare a noastră pare să fie privit astfel și prin această parte de țară, despre care se spune că, fiind mai vestică, ar fi mai emancipata, mai evoluată, mai dezvoltată. Și aici sunt întâlnite obișnuitele și cunoscutele contraste de pe la noi. Băile Felix, ceva mai încolo de Oradea, la câțiva kilometri, te umple de amărăciune, centrul stațiunii e un bazar chinezesc sau turcesc, cu tarabe și multe chioșcuri de care stau agățate haine și lucruri ieftine, kitsch-uri care de regulă se găsesc într-o piață ascunsă sau azvârlită de autoritățile locale pe la marginea orașului (Cel puțin acesta era imaginea acestui loc la ora sosirii noastre acolo).

De ce ar trebui să fie în mijlocul unei stațiuni turistice un astfel de talcioc? Clădirile, hotelurile, străzile și pavajul sunt cele pe care le-au lăsat vremurile triste și gri ale comunismului, acum demodate, uzate, roase, găurite, cu mici și palide încercări se pare nereușite de reabilitare, înnoire, modernizare. Te doare și mai tare când te gândești că toate aceste încercări se fac de 30 de ani. 30 de ani!!! Prea puțin s-a schimbat în bine, nimic nu te atrage, întreaga priveliște te face să întorci spatele, căci contrastul cu timpurile pe care le trăim este prea mare. Te urci în mașină parcă alungat de cineva și pleci fără să întorci capul, fără nici o privire în urmă, căci nu e nimic de luat cu tine.

Urmează inevitabil drumul de întoarcere spre casă, altul probabil decât cel de la sosire, ocolind de data aceasta Clujul. Gândul la drumul lung până acasă ne provoacă însă noduri în gât, gusturi amare, riduri la ochi și în suflete. Dacă am fi avut o autostradă, până acasă, măcar una, chiar și din bucăți, chiar și așa neterminată! Dar iată că dorința ne este ascultată și ca prin minune Ioana sau Cristina ne anunță robotic intrarea pe autostradă. Mă simt din nou mândru și parcă patriotismul crește din nou plăcut în mine când văd fâșiile lungi și din ce în ce mai înguste de asfalt ce se întind interminabil în depărtare peste dealuri și văi urcând și coborând spre zări din ce în ce mai curate, senine și luminoase.

În fața ochilor se derulează una după alta imagini din vacanțele de astă vară, de pe drumurile altor țări când goneam pe autostrăzi și prin tuneluri fără sfârșit. Sunt ușor confuz căci mă simt aproape de țară, de casă și totuși departe de aceasta călătorind parcă pe alte meleaguri, unele care, deși străine, mă cheamă stăruitor implorând parcă să mă întorc. Dar tocmai când visurile, aspirațiile, patriotismul, mașina și mândria dau să prindă aripi suntem azvârliți ca niște neisprăviți de pe autostradă de vocea Ioanei care ne anunță laconic să ieșim prin dreapta, deși abia dacă intraserăm, pare-mi-se tot prin dreapta.

Continuăm după cum ne îndeamnă Ioana: „un oră” și 50 de minute pe DJ-uri și DN-uri, după care tot vocea ei ne ia prin surprindere când ne cere să intrăm din nou prin dreapta. Intrăm, într-adevăr, dar nu stăm mult, vreo 25 de km, cât să ne amăgim din nou că „suntem pe drumul cel bun”. E un fel de joc de-a autostrada, dar unul trist ce amintește de alte vremuri, atunci când totul (făina, zahărul, laptele, uleiul și multe altele.) se dădea „cu rația”, cu picătură, cu ocaua mică.

Dar cum suntem obișnuiți să fim păcăliți (cu ocaua mică) și căliți cu drumurile noastre, acceptăm și ne consolăm cu o oarecare seninătate cu ce avem, așa cum facem parcă dintotdeauna, ne mulțumim cu puțin. Știm că Ioana nu are de unde să ne scoată o altă bucată de autostradă, așa că traversăm munții pe serpentinele amețitoare. Din loc în loc, acestea parcă vor să străpungă munții și s-o ia de-a dreptul pentru a ne scurta drumul spre casa.

Ne imaginăm tuneluri lungi și nesfârșite care ne poartă în viteză până la poalele orașelor. Probabil, e doar proiecția unor dorințe, speranțe, aspirații sau idealuri (patriotice), toate niște iluzii de care aproape ne rușinăm de îndată ce mașina pătrunde zgomotos în întunericul de pe unul dintre DN-urile denivelate și răscârpite. Ajungem într-un târziu acasă cu gândul la Oradea, orașul în care am lăsat o mică parte din noi doar pentru a ne întoarce cândva acolo visând, sperând până atunci că cineva (poate eu, tu sau ei sau toți împreună), va străpunge munții (din patriotism) nu pentru a găsi aurul care zace în ei, ci “măcar” pentru a ne face drumurile mai scurte.

Articole similare

Niciun comentariu

Lasă un comentariu