O bucată din drumul spre Sarmizegetusa Regia venind dinspre Orăștie, cea care urcă șerpuind peste dealurile domoale ale localității Ocolișu Mic, unul dintre cele opt sate ale comunei Orăștioara de Sus, poate fi o „capcană” pentru călătorul mereu grăbit spre destinația sa. Acesta s-ar putea simți, nu doar distras și încetinit dar și vrăjit, răpit, pierdut și în „pericol” de a deveni fericit „înainte de vreme”, poposind printre frumusețile acestui loc. Pe partea dreaptă a drumului, mergând spre Sarmizegetusa Regia, chiar pe coama unui deal, drumul se ramifică lin pe un platou, în mijlocul unei pajiști înverzite. De aici, se deschid privirii imagini panoramice încântătoare, pe cât de frumoase, pe atât de spectaculoase.
Până în acest loc, drumul este unul neatrăgător, mai degrabă anost, plictisitor, chiar obositor, greoi și nu foarte plăcut de parcurs pe toată întinderea lui. Sate și case, în mare parte sărăcăcioase, sunt răsfirate de o parte și de alta a șoselei plină de curbe, dar mai ales de gropi și denivelări, lăsate de veșnicele încercări de peticire și re-reparare a unor lucrări prost și în grabă făcute, prin 2015, atunci când, se spune, un politician de vază la acea vreme și-ar fi anunțat vizita pe acolo, iar covorul roșu, la fel ca în alte vremuri, trebuia degrabă și neîntârziat întins sau „turnat”. Vremuri noi, metehne și obiceiuri vechi! Dar, Slavă Domnului! drumul acesta, dintre Orăștie și Sarmizegetusa Regia, și-a schimbat înfățișarea dezastruoasă de altă dată, se pare, chiar de la acea vizită.
Călătoria nostră spre Sarmizegetusa Regia, ne-a adus aici într-o zi de vară rece și ploioasă, cu nori cenușii de ploaie răsfirați la orizont întunecând zările și priveliște magnifică care se deschide spre văile și satele din apropiere și, în depărtare, spre Munții Șureanu și Parcul Național Grădiștea Muncelului. Cu toate acestea, am oprit aici pentru a admira, prin ploaia deasă și măruntă, măreția și frumusețea acestui loc, ce pare mic și neînsemnat de pe marginea drumului, aproape invizibil atunci când ești grăbit, dar care te poate cuceri prin splendoarea și măreția sa, imediat ce l-ai descoperit.
La întoarcerea noastră pe același drum, ploaia se oprise iar norii pluteau risipiți departe către orizontul senin, făcând ca întreaga întindere a pământului să se vadă limpede până la cer. Am lăsat mașinile oarecum la întâmplare, mai mult în mijlocul drumului (aproape pustiu), și am alergat spre acel vârf de deal, exact în locul în care poposisem cu câteva ore în urmă, parcă pentru a nu pierde reprezentația pe care natura urma să o dea dincolo de culmea acelui deal.
Soarele și cerul albastru luminau acum valea făcând-o să pară și mai frumoasă, și mai spectaculoasă, strălucind fascinantă sub privirile noastre nesătule, de parcă cineva ar fi tras, în sfârșit, cortina, lăsându-ne dezarmați în fața unui spectacol aproape copleșitor. Acum, satele se vedeau clar în depărtare, parcă pitite, ascunse la poalele munților, reperate doar după turnurile bisericilor, în imagini pitorești de o frumusețe de basm, aproape ireală.
În apropierea noastră, câteva vaci pășteau liniștite întregind tabloul pitoresc al acelui loc căruia natura – poate, și ochii, și inimile noastre – îi dăduse viață într-o zi de vară ce se schimbase brusc devenind încântătoare. Ceva mai încolo, câțiva tineri (se) jucau în ceea ce părea a fi o ședință foto. Se căutau și se încercau cu caznă, unghiuri, poziții, cadre, colțuri (de rai) pentru poza perfectă, astfel încât nimic din frumusețea acelui loc să nu fie ratat, ori deformat, nepus în valoare sau insuficient valorificat.
Perspectiva unui popas cât mai lung aici, întinși pe acea pajiște, respirând aerul curat, parfumul ierbii umede și proaspete, admirând văile încântătoare, cerul albastru și munții cu crestele lor ascuțite ascunse printre nori, prindea din ce în ce mai clar contur în mințile noastre. Drumurile ne erau însă lungi, timpul scurt, apusul aproape, iar obiectivele noastre pentru acea zi încă neterminate. Dincolo de Hațeg, în comuna Pui, ne așteptau la Hobița amintirile dragi ale unui prieten, alte locuri și oameni de cunoscut și descoperit, noi emoții, clipe și trăiri de încercat. Am pornit într-acolo aruncând o ultimă privire asupra acelui loc fermecător, lăsându-l apoi să se înfiripe în imagini, clipe și amintiri de neuitat.
Unul dintre cele mai cunoscute și folosite clișee despre fericire, spune că poți atinge acestă stare….pe drum, călătorind și nu neapărat așteptând capătul drumului sau destinația călătoriei tale. Extrapolând, călătoria este însăși viața, iar destinația este fericirea spre care tindem și năzuim cu toții. Iată o viziune despre fericire pe care mulți o consideră greșită, pentru că fericirea se poate perinda, uneori, prin fața ochilor noștri, doar să o putem vedea.
Dacă fericirea este într-adevăr o călătorie și nu o destinație, cel mai bine o știe călătorul adevărat. El trebuie să fi descoperit înțelesul profund al acestor vorbe…călătorind cu sufletul și mintea deschise, trăind și experimentând pe viu (și pe drum) fericirea autentică, străbătând drumuri, întâlnind locuri și oameni, gustând din frumusețea și farmecul acestora, deschizându-se și lăsându-se surprins, poate sedus, de pitorescul lor, de noutatea și ineditul acestora, de tradițiile și obiceiurile locurilor, de căldura și ospitalitatea oamenilor, înainte de a fi ajuns la destinație sau fără să-și fi propus neapărat una foarte precisă.
Niciun comentariu