Copilăria, departe de a fi doar un capăt de drum, este o călătorie mult mai lungă, cu multe destinații, care durează, uneori, toată viața și chiar generații întregi după noi, purtându-ne pe cele mai “neașteptate” drumuri, unele senine, line, însorite, fascinante și încântătoare, altele neplăcute, sinuoase, șovăitoare și nesigure.
Copilăria este ca un ecou care se aude peste ani, o punte ce leagă trecutul de prezent și viitor, o călăuză ce ne însoțește toată viața și pe care o urmăm, mai mult sau mai puțin conștienți, mai ales în anumite momente ale vieții noastre. Unii își amintesc și vorbesc despre copilărie ca despre “ceva magic și fascinant, care lasă în urmă multe amintiri vii și plăcute, nostalgii, dorințe și chemări de întoarcere în timp”. Pentru alții, ecoul copilăriei nu este o chemare nostalgică de retrăire a magiei și parfumului copilăriei, ci, mai degrabă, amintirea tristă și dureroasă a unei perioade din viață care trebuia să fie altfel, o amintire încărcată de regrete și dorințe neîmplinite, de întoarceri în timp, pentru a schimba ceva și pentru a primi de la copilăria ceea ce, se pare, acesteia i-a lipsit rămânând iremediabil datoare – fericirea.
Împreună cu educația pe care o primim în familie, acasă, când suntem mici, copilăria lasă urme în personalitatea noastră mult mai adânci și durabile decât am vrea să credem. Tot, sau aproape tot ce dobândim ca educație în copilărie, se păstrează, într-o formă sau alta, întreaga viață și, în multe cazuri, generații întregi după noi.
Multe dintre concepțiile, atitudinile, comportamentele, imaginile, reacțiile sau percepțiile pe care le avem ca adulți sau cu care tratăm anumite fapte, evenimente de viață, pe ceilalți sau pe noi înșine își au originea în copilăria nostră și sunt legate (în unele cazuri, chiar foarte strâns legate), de atitudinile, emoțiile, comportamentele, relațiile observate și trăite constant în sânul familiei, cu care am fost tratați, crescuți și educați acasă.
Se spune, pe bună dreptate, că cei mici învață ceea ce trăiesc, mai ales în sânul familiei, acasă, acolo unde petrec cel mai mult timp al copilăriei lor și o bună parte din viaţă, după mulți dintre noi, cea mai importanță și mai frumoasă.
În poemul Copiii învață ceea ce trăiesc, scris în anii 50 de Dorothy Law Nolte, autoarea americană reia și subliniază credința sa din titlu în cele nouăsprezece versuri ale poemului, modificate de la apariție și adaptate vremurilor în schimbare de mai multe ori, ultima oară în anul 1998. În același an, poemul a fost adaptat și publicat într-o carte despre educație și parenting, cu ajutorul prietenei și colaboratoarei autoarei, psihoterapeutul specializat în probleme de familie Rachel Harris. Cartea, cu același nume, devenită bestsellers, reia fiecare vers al acestui poem cu exemplificări ce întăresc și scot în evidență credințele și convingerile autoarei, potrivit cărora copiii învață și de multe ori devin ceea ce trăiesc în copilărie, mai ales acasă, în familie sub influența permanentă a unui univers încărcat de puternice semnificații educative, adesea neconștientizate pe deplin de noi părinții.
Așa cum sugerează și autoarea acestei cărți, în încercarea noastră de a fi părinți cât mai buni, facem și multe greșeli, din dragoste și cu cele mai bune intenții. Nu aceste greșeli, de multe ori inerente, lasă urmele cele mai adânci, ci “greșelile cu bună știință”, unele imitate, învățate și moștenite ca “modele greșite” de educație, care s-au păstrat și perpetuat în timp, cum ar fi neasumarea sau asumarea deficitară, neglijentă, chiar iresponsabilă a rolului de părinte, subestimarea sau desconsiderarea voită a importanței copilăriei și educației din această perioadă, pentru evoluția și dezvoltarea personalității. Noii, părinții, contribuim la perpetuarea unor modele de educație, bune sau rele, pe care copiii le preiau de la noi și le transmit mai departe copiilor lor.
Copilăria este cea mai de preț moștenire pe care o lăsăm generațiilor viitoare. Devine astfel firească, cât se poate de naturală și de părintească grija și preocuparea noastră pentru “cum” vor părăsi copiii noștri “cuibul” familiei. Cu ce mentalități, obiceiuri, credințe, convingeri, comportamente și atitudini vor ieși aceștia “în lume”? Cu ce “bagaje” vor porni în călătoria lor solitară? Vor ști ei să se iubească și să se aprecieze pe sine, să fie demni, în armonie cu propria persoană, cu ceilalți și cu lumea? Vor ști să fie fericiți și să-i facă și pe ceilalți fericiți? Sau vor trăi toată viața cu credința că nu au fost iubiți, cu sentimentul că sunt încă datori părinților, ca nu sunt (sau nu au fost) suficient de buni, demni de a fi iubiți.
Deși lângă noi, sau printre noi, trăiesc oameni aparent realizați, împliniți, cu o viață normală, aceștia ascund răni, dureri și suferințe din copilărie nevindecate încă. Acestea, nemărturisite, ascunse și păstrate în tăcere, ies la iveală prin comportamente, reacții, atitudini inadaptate, conflictuale, exacerbate, în momente sau situații importante din viață: relațiile cu prietenii, examene, căsătoria, apariția copiilor, etc. Odată “deconspirate”, acestea primesc în plan social etichete dintre cele mai cunoscute: imatur, suspicios, dificil, anxios, frustrat, urâcios, ranchiunos, invidios, conflictual, pesimist, etc. Viața, în astfel de cazuri, poate deveni o grea încercare, iar moștenirea care trebuie cărată și dusă mai departe o povară prea grea, la care doar puțini reușesc să renunțe învățând din greșelile părinților.
Nici acolo unde există premisele și condițiile unei educații de calitate, aceasta nu reușește întotdeauna, pentru că sunt întipărite, moștenite și împământenite obiceiuri, credințe și năravuri vechi, sădite în copilărie și aduse la viată în situații asemănătoare celor din copilărie, dar trăite acum dintr-o altă postură, cea de părinte.
Uneori, realizăm târziu acest lucru, alteori niciodată, cărând după noi şi perpetuând modele greșite de educație, foarte puţini fiind cei dispuși să învețe din greșeli.
Sunt încă părinți, nu puțini, chiar din generațiile mai tinere, care văd încă bătaia, umilirea, șantajul și abuzul emoțional al copiilor ca pe un lucru bun, o soluție, chiar o rețetă de succes pentru o… “viață realizată”. Copiii sunt astfel „căliți”, spun ei, obișnuiți de mici, din copilărie, să înfrunte greutățile vieții, să fie „descurcăreți”, să știe să-și croiască drum prin viață. Este limpede că o astfel de credință este una moștenită, care s-a perpetuat generații la rând și care continuă să transmită mai departe un model greșit sau o viziune greșită despre educație. Unii dintre aceștia chiar se laudă cu o astfel de educație primită în copilărie și țin chiar să le mulțumească părinților pentru bătăile primite, pentru privațiunile de tot felul, pentru o copilărie strictă, plină de reguli și sacrificii, crezând că altfel nu ar fi reușit în viață.
De unde ideea că un copil trebuie să-și sacrifice copilăria pentru a deveni un adult împlinit și fericit? De fapt, un om care nu a învățat, nu a fost lăsat și educat să cunoască fericirea și să fie fericit încă din copilărie, nu va simți niciodată gustul adevărat al acesteia, ci doar se va amăgi cu satisfacții pasagere, de obicei materiale.
Este adevărat că un copil trebuie pregătit pentru viață lăsându-l sau ajutându-l să devină autonom și priceput, că trebuie să cunoască și gustul succesului, și al insuccesului, că succesele și realizările mari se obțin prin muncă, eforturi, motivație, chiar sacrificii și renunțări, dar această pregătire se face cu dragoste, atenție și, bineînțeles, cu îndrumare și inteligență, cu fermitate și exigență (acolo unde este cazul), nu “cu bățul”, ori prin comportamente, atitudini și, mai ales vorbe tăioase, aspre și jignitoare, care doar critică, umilesc, jignesc, descurajează și mutilează creșterea și dezvoltarea armonioasă a copilului, lăsând urme adânci și dureroase în formarea încrederii, a imaginii și stimei de sine, a caracterului, a întregii personalități.
Copiii au nevoie să simtă dragostea părinților, să învețe încă de când sunt mici ce este fericirea, starea de bine, pentru a se a se obișnui cu acestea, pentru a ști să le arate, lor și celorlalți, pentru a le căuta sau păstra și când vor fi mari. Bineînțeles, părinții care își iubesc necondiționat copiii, știu că nu totul se oferă și se face….”necondiționat”, ci cu cap, cu măsură, limpezime și luciditate, pentru ca dragostea noastră și bunele noastre intenții să nu fie “bumerangul” periculos care așteaptă la colț greșelile noastre.
Cei care își laudă părinții și le mulțumesc pentru bătăile primite, tânjesc, de fapt, după dragostea și aprecierile acestora, niciodată, prea puțin, prea târziu sau greșit arătate. Astfel de oameni, deși ajunși la maturitate, se simt încă vinovați și datori în fața părinților lor. Ei rămân cu percepția că nu au fost (și nici nu sunt) demni sau prea buni pentru a fi iubiți și apreciați, se simt vinovați și responsabili pentru nefericirea părinților și cred că tot ce au realizat în viață li se datorează acestora sau altora, fiind incapabili să se aprecieze pe sine, să vadă eforturile, munca și sacrificiile personale pentru tot ce au realizat bun în viață.
Toți, sau cei mai mulți dintre noi, simțim nevoia să le mulțumim părinților noștri, pentru că ne-au dat viața, pentru că ne-au îngrijit și ocrotit, ne-au educat și iubit cum au știut mai bine. Cei mai mulți ne simțim datori pentru sacrificiile lor și simțim în adâncul sufletelor noastre o profundă și veșnică recunoștință. Totuși, câteodată, trebuie să fim lucizi, să discernem între bine și rău, să învățăm și din greșeli și să acceptăm că a ne simți mereu datori față de părinți, a le atribui totul, toate meritele și roadele noastre, a le mulțumi pentru bătăile primite, pentru lipsurile de tot felul și copilăria nefericită, aduce mai degrabă a naivitate, sentimentalism extrem, imaturitate și chiar “neînțărcare” afectivă.
Respectul, prețuirea și recunoștința față părinți nu ar trebui interpretate, simțite și trăite ca pe o datorie (eventual, una mereu neîmplinită), ci, mai degrabă, ca izvorând dintr-o iubire reciprocă, naturală și necondiționată, părinte-copil.
Copilul care își părăsește copilăria și pleacă de acasă cu certitudinea dragostei părinților lui, va trăi toată viața “împăcat” cu aceștia, dar și cu ceilalți, cu sine și cu lumea în care va trăi. El va călători mai departe prin viață, de data aceasta ca adult, purtând peste tot cu sine, în nelipsitul său bagaj, comoara cea mai de preț: capacitatea de a iubi și de a fi fericit. Călătorind, va înțelege pe deplin ceea ce i s-a arătat și a învățat încă din copilărie, faptul că, în afara iubirii și a binelui, fericirea nu pare să îngăduie vreo certitudine.
Niciun comentariu