Călătoriile și vacanțele ne scot uneori în cale „locuri de vis” care ne cuceresc de la prima vedere, cu care rezonăm, în care ne regăsim și ne simțim cu adevărat fericiți, imediat ce le-am văzut sau descoperit. Alteori, descoperim astfel de locuri în fotografii, filme, cărți sau albume. Visăm apoi să ajungem „acolo”, chiar ne alegem vacanțele și călătorim spre anumite destinații, luându-ne doar, sau mai ales, după ceea ce am văzut într-o fotografie, într-un film, am citit într-o carte, ori am auzit într-o poveste cu tâlc.
Frumusețea imaginată a unui loc, fascinația sau doza mare de impresionabilitate pe care o trezește în noi felul în care acesta este cu talent și măiestrie (uneori artistică) arătat, redat, fotografiat, descris sau prezentat, crează imboldul, dorința de a-l vedea „pe viu”, cu ochii noștri, de a merge „acolo” pentru a fi părtași la povestea sa.
Pe de altă parte, curiozitatea provocată de toți acești stimuli poare fi atât de mare, fascinantă și de nepotolit încât te poate motiva să mergi până la capătul lumii pentru a găsi și trăi acolo pe viu „realitatea” celor văzute în poze, emoția pe care acea fotografie, acel film sau acea carte, etc au răscolit-o în interiorul tău. Doar că, una dintre lecțiile pe care orice turist sau călător ar trebui să o învețe călătorind este aceea de a nu merge într-un anumit loc, ori de a face alegeri sau planuri de vacanță DOAR după ceea ce vede într-o fotografie, dacă e să vorbim doar despre acestea- fotografiile.
Acolo unde realitatea are nevoie să fie înfrumusețată, modificată, arătată și percepută într-un anumit fel, fotografiile pot face acest lucru, mai ales astăzi când telefoanele și aparatele foto sunt baghete magice ce fac „minuni” în mâna oricui. Destinațiile, locurile în care mergem și la care am visat de mult, poate dintotdeauna, ne pot oferi mai mult decât ne așteptam sau decât am văzut într-o fotografie, dar, de multe ori, pot fi și veritabile dezamăgiri sau capcane, pentru că un loc știut din filme, din cărți sau din fotografii nu este totuna cu ceea ce am putea găsi acolo, cu realitatea de sub ochii noștri sau cu ceea ce înțelegem și trăim emoțional descoperind de unii singuri un anumit loc.
În general, fotografiile nu mint, deși, de multe ori, spun sau arată doar părți din adevăr sau….adevăruri trunchiate. În plus, realitatea văzută prin ochii altora nu e mereu totuna cu cea văzută de noi. De aceea, probabil, fotografii încearcă, și de multe ori reușesc, să ne ofere o „realitate” mult înfrumusețată sau mult îmbunătățită, uneori, pe cât de frumoasă pe atât de departe de adevăr, pentru cât mai multi dintre noi. Ce te faci în astfel de situații, când constați că „realitatea” de la fața locului nu e totuna cu cea pe care o știai din fotografii? În loc să cauți vinovați, încerci, probabil, să cauți o altă „realitate”, ori să o înfrumusețezi pe cea găsită acolo sau să creezi tu, de unul singur, povestea acelui loc – povestea ta.
În vine în minte, ca un exemplu revelator pentru cele scrise mai sus, unul (chiar două) din locurile în care am ajuns vara aceasta, în vacanță noastră la munte, acolo unde am evadat departe de casă și de aglomerație, astfel încât virusul să ne piardă urmele, la fel și noi pe ale sale. Am cutreierat țara de la est la vest pentru a găsi un loc retras, sigur și liniștit, doar pentru noi. Spre bucuria noastră, am găsit chiar mai multe astfel de locuri, prin care am rătăcit și ne-am pierdut vrăjiți de frumusețea și pitorescul locurilor pe care le-am tot întâlnit în cale. Spre și la Cazanele Dunării, la Cascada Bigăr și prin Parcul Național Cheile Nerei- Beușnița, dar, mai ales, în județul Hunedoara, în Țara Hațegului și în Munții Retezat am trăit clipe încântătoare, memorabile.
Pentru a compensa cumva lipsa mării, la care nu am mai ajuns anul acesta din cauza pandemiei, am avut grijă ca măcar unul dintre locurile noastre de cazare să aibă și piscină. Găsisem un astfel de loc (sau cel puțin așa părea din fotografii) la Cărpiniș, o localitate micuță, retrasă și aparent liniștită, situată undeva la granița județelor Alba și Sibiu. Aproape tot ce am găsit la fața locului părea altfel decât văzusem în poze. Bineînțeles, o altă perspectivă, cea realității și a prezenței în mijlocul său ne făcea să vedem și să ne simțim în acel loc altfel decât ne-am fi așteptat. Dar nu era doar asta. Ca un făcut parcă, piscina era neașteptat de mică, atât de mică încât abia încăpeam doar noi, cei 4 adulți și doi copilași, dar mai mult pe rând și nu toți deodată pentru a evita înghesuiala și eventuale accidente.
În poze, „piscina noastră” părea uriașă, în așa fel fotografiată încât să ne facă să credem că ne așteaptă caldă, infinită, albastră, limpede, liniștită și curată marea… de la munte. Curată, da!. Limpede, liniștită, albastră și chiar caldă, tot da. Dar, infinită! Doar dacă închideai ochii și te lăsai purtat departe, departe până pe țărmurile însoritei și minunatei Mări Egee, acolo unde pandemia nu ne-a mai lăsat să ajungem. În realitate, altcineva în afara noastră s-ar fi simțit înghesuit și nu ar fi încăput în niciun fel pe lângă noi, pentru că apropierea ar fi fost prea mare, sufocantă chiar și pentru un coronasceptic. Așa că….toată piscina aceea…mică a fost doar a noastră.
Chiar și așa, fiind doar noi, niște „egoiști responsabili”, fără să împărțim nimic cu nimeni, am găsit acolo, fără să realizăm la început, exact ce ne trebuia și poate căutasem departe de casă. În și lângă acea piscină mică, am trăit cu haz de necaz, cu ironie și autoironie, cu multe și savuroase glume despre „piscina uriașă” cele mai haioase și frumoase clipe din această vară, poate din acest an. Doar din când în când, cineva ne strica momentele de relaxare și intimitate încercând sa fie drăguț sau amabil, neștiind ca noi l-am fi vrut dispărut după o piscină mai mare. Era proprietarul, care băgăcios și poate curios, ne întreba din când în când: „Cum e..?” fără ca noi, înecați de prea mult bun simt să-i răspundem: Mică, foarte mică!
Piscina a fost doar una dintre aventurile savuroase ale vacanței noastre la munte. Alte întâmplări hazlii s-au consumat undeva lângă Hațeg, pe drumul ce duce la Mănăstirea Prislop, într-o casă doar de noi ocupată, dar plină ochi cu icoane și pozele lui Arsenie Boca, casa vrând parcă să concureze cu mănăstirea aflată nu departe de noi. Parcă părăsită pe afară, cu iarba necosită în curte – căci despre „gazon tuns” nu se putea vorbi – casa ne-a surprins plăcut la interior fiind cu gust mobilată (ce-i drept, doar la parter) și dotată cu toate cele necesare unei șederi confortabile. Chiar m-a surprins grija proprietarilor pentru confortul și liniștea noastră, cu aparatele de speriat și alungat insecte, instalate prin toată casă.
Și aici fotografiile ne-au indus în eroare oferindu-ne o altă perspectivă asupra locului decât cea care ni s-a arătat odată ajunși acolo. Lipsea terasa (cea din fotografii) întinsă, frumos amenajată și cu vedere superbă spre Munții Retezat. Lipsea, bineînțeles, apusul magnific, lipseau curtea, locul de joacă, senzația de loc primitor, poate și alte senzații mai puțin importante. Printre aceste lipsuri, am găsit însă alți stimuli și plăceri ce le-au făcut degrabă uitate pe cele cu care sosisem.
În primul rând, senzația incredibilă de libertate ne ușurase sufletele, fiind doar noi în toată acea casă mare. În locul terasei neamenajate, priveliștea încântătoare cu crestele Munților Retezat pierzându-se printre nori, se vedea magnific în depărtare de pe terasa mare a balconului pe care ieșeam în fiecare dimineață să ne bem cafelele. Grădinile și dealurile verzi din fața noastră împrăștiau prin toate simțurile noastre miros de iarbă proaspăta sau de fân abia adunat în căpițe și sunetele încântătoare ale naturii în plină vară. În fiecare dimineață și seară, câteva oi și văcuțe cu tălăngi și clopoței la gât, ne mângâiau auzul cu sunetul discret și plăcut venit din apropiere, de peste râul ce despărțea grădina noastră de pădurea înaltă și pajiștea cu iarbă deasă pe care aceste animale pășteau în fiecare zi.
Bineînțeles, ne simțeam binecuvântați cu atâtea icoane in jurul nostru, dar parcă imaginea încântătoare a munților în depărtare, verdele proaspăt și curat de peste dealuri, parfumul grădinilor ce înconjurau acel loc, senzația de libertate, atmosfera de vacanță se îngrijeau de sufletele și dispoziția noastră mai mult decât orice. Simțeam cum amintirea acestui loc, cea din fotografii, se pierde ușor-ușor printre clipele prezentului, făcând loc unei alte „realități” și unei noi povești de vacanță – povestea noastră.
Probabil, multe locuri, peisaje, orașe și atracții turistice din lume nu s-ar fi bucurat de succesul pe care îl au astăzi, dacă nu le-am fi aflat mai întâi din fotografii, albume cu opere de artă (picturi, sculpturi), filme, cărți, etc. Probabil, fără acestea, nu am fi deprins nici plăcerea și priceperea de a călători și nici pe aceea de a visa…cu ochii deschiși. Și totuși, un loc „de vis” nu trebuie căutat neapărat într-o fotografie, nu neapărat într-o fotografie perfectă, care deformează în mare măsură realitatea, care te face să visezi pentru a trăi în final mari dezamăgiri.
Locurile și vacanțele cu adevărat reușite sunt acelea pe care le descoperim „acolo” cu ochii noștri (chiar improvizând la nevoie), a căror poveste o scriem de unii singuri sau alături de ceilalți, trăind cât mai intens clipa, uitând de timp, de griji și probleme, deschizându-ne și iubind de o mie de ori mai mult viața și oamenii. Vacanțele chiar pot face asta!
Foto: În depărtare, Munții Retezat- Godeanu, văzuți de pe terasa casei de lângă Hațeg
Niciun comentariu