Calatorii in Romania

Spre Mănăstirea Râmeț – povești de călătorie cu final fericit

Cei care care cunosc sau au vizitat deja Mănăstirea Râmeț, știu că drumul principal, asfaltat și bun pentru a fi parcurs cu mașina spre această mănăstirea, este cel care pleacă din localitatea Teiuș. Mai există un drum, cel care trece prin comuna Râmeț, pe care unii turiști îl confundă cu drumul spre mănăstire.

Dar se poate ajunge la mănăstire prin Râmeț…mai ales cu mașina și fără….. „ponturi”?

Călătoria

Călătoria noastră spre Mănăstirea Râmeț a început într-o dimineață de iulie cutreierând țara, venind dinspre Borșa spre Sibiu, cu intenția de a face un mic ocol și de a vizita această mănăstire veche, cu cheile sale atât de frumoase si spectaculoase, străjuite de măreția Munților Trascău. Deși destinația noastră era Mănăstirea Râmeț, o “mică” imprudență ce a trecut neobservată în entuziasmul și euforia vacanței, ne-a dus în mod aventuros și neașteptat, nu în Teiuș, localitate de unde pleacă drumul asfaltat către mănăstire, ci prin Aiudul de Sus și Pădurea Sloboda, către comuna Râmeț și cătunele sale răsfirate printre munți.

În apropiere de Aiud, în fața noastră, nori negri și groși se adunau pe cer întunecând orizontul, de parcă amurgul s-ar fi lăsat peste zi, deși nu era trecut de ora 4 a după-amiezii. În timp ce lumina zilei devenea din ce în ce mai palidă sub norii groși de ploaie, la fel și entuziasmul nostru se stingea ușor-ușor, cu acei nori pe urmele noastre.

Curând, am virat la dreapta și am traversat grăbiți localitatea Aiudul de Sus, parcă fugind de ploaie și dornici să i-o luăm înainte. Deasupra pădurii care se apropia din față, o rază de soare străpunse norii groși către apus luminând palid pamântul, dar și speranțele noastre că vom ajunge pe vreme bună la….mănăstire. Acea rază luminoasă ne-a fost călăuză o bună bucată de drum, aproape uitând de gps-urile mașinilor, până când, după câțiva km de drum anevoios prin acea localitate, am intrat brusc într-o pădure fermecată.

Am deschis geamurile mașinilor pentru a ne lăsa învăluiți de prospețimea, liniștea și răcoarea acelei păduri, când ploaia părea încă departe și cerul dădea semne că se luminează. Eram fascinați de frumusețea, liniștea și aerul curat al acelei păduri înalte, fermecătoare și misterioase deopotrivă, parcă nemaiîntâlnită până atunci în altă parte. Ne aflam în Pădurea Sloboda, o pădure declarată rezervație naturală în anul 1969, întinsă pe o suprafață de 20 de ha, cu mai multe specii de arbori, precum stejar, fag, gorun, făget, carpen și molizi bătrâni, în partea de sus a dealului.

Aventura

Entuziasmul și optimismul reveniseră pe chipurile noastre, dându-ne dispoziția și motivația necesare pentru a ne continua drumul. Curată intuiție însă cu acea pădure fermecată, căci, după câteva sute de metri, ca prin magie, ne-am trezit fără…asfalt, cu frânele încinse și cu entuziasmul făcut praf. Imediat, ca prin minune, stropi mari și grei de ploaie începuseră să cadă nemilos peste speranțele noastre.

Mergeam acum pe un drum forestier, nu foarte rău pentru a fi parcurs cu mașina, dar care se anunța din ce în ce mai dificil și greoi sub ploaia care părea să se întețească. Prea departe ca să ne întoarcem și prea aproape ca să renunțăm, am continuat deplasarea anevoios, urcând din ce în ce mai abrupt și încet pe drumul tot mai alunecos și greoi.

Scurtele răgazuri pe care și le lua ploaia, dând din când în când semne ca ar vrea să se oprească, erau pentru noi prilejuri de a ne opri și admira măreția peisajului care se deschidea în calea noastră privind piscurile și văile Munților Trascău, prin norii subțiri și răsfirați de ploaie, care pluteau foarte jos peste capetele noastre.

Curând, ieșind din Pădurea Sloboda, am zărit prin iarba înaltă de pe marginea drumului, o ridicătură înaltă și ascuțită de forma unei căciuli uriașe. Am recunoscut de îndată vestitele case moțești, vechi și părăsite, făcute din lut și paie, cu gândul la lumea izolată a celor câtorva suflete despre care auzisem că mai trăiesc prin aceste locuri.

Cam după un km de mers anevoios pe acel drum forestier, din ce în ce mai dificil și alunecos, comuna Râmeț ne-a primit tăcută și pustie, cu primăria pe dreapta, școala pe stânga și…cam atât. Nici o altă casă sau urmă de om prin preajmă. Doar câteva vaci care priveau surprinse și nedumerite, ca hipnotizate, apariția noastră acolo, pe o așa vreme.

În depărtare, la poalele unei stânci înalte am zărit două case, aflate însă prea departe de locul nostru pentru a ne îndrepta acolo și a afla care sunt șansele noastre de a mai ajunge la mănăstirea Râmeț. Dacă vreun localnic sau turist ar fi apărut prin preajmă, așa cum ne doream, probabil, ar fi zâmbit amar sau ironic și ne-ar fi trimis înapoi de unde venisem, pe același drum pe care ajunsesem acolo.

Cum încăpățânarea este adesea confundată cu perseverența, am hotărât să urmăm indicațiile gps-ului și să coborâm cu mașinile către mânăstire, pe un drum, mai degrabă bun de drumeții și de luat la picior decât de parcurs cu mașina, într-o vale nu foarte adâncă, dar pe care puțini nebuni s-ar încumeta să coboare pe patru roți, mai ales pe ploaie.

Drumul îngust, denivelat, alunecos și plin de pietre, pe care mașinile făceau cu greu față, ne-a dus într-o bifurcație îngustă de drumuri, unul dintre acestea semnalizat cu indicator spre Teiuș, celălalt, ducând probabil spre mănăstire. Am virat dreapta pe acest drum care ne-a scos imediat în cale o casă, ce părea, în sfârșit, locuită. Am înaintat pe lângă aceasta câteva sute de metri, până pe o pajiște verde înconjurată de stânci înalte și văi spectaculoase, într-un peisaj montan de o frumusețe rară. Doar noi, cu mașinile noastre, nu dădeam deloc bine în acel peisaj.

Într-o altă situație sau pe o altă vreme, acel loc ne-ar fi cucerit, probabil, prin frumusețea și măreția sa, dar acum doar neliniștea și îngrijorarea dădeau târcoale printre noi, iar ochii nu ar fi vrut să vadă altceva decât drumul asfaltat pe care-l lăsasem în urmă cu câteva ore.

Presupusul drum spre mănăstirea Râmeț, singurul de altfel din acel loc, continua printr-o vale mai adâncă decât cea pe care tocmai venisem. După o inspectare sumară a drumului, am decis să ne întoarcem și să punem capăt aventurării noastre prin acele locuri. Mersesem prea departe, nu doar la propriu, ci și până la capătul răbdării unora dintre noi.

Întoarcerea

Să ne întoarcem! Dar pe unde sau, mai exact, unde? Eram blocați și ne simțeam cumva izolați, fără să știm încotro s-o apucăm. Am reușit cu greutate să întoarcem mașinile prin iarba udă si pământul moale și alunecos, după care am alergat prin ploaia deasă spre casa pe tocmai o lăsasem în urmă

Strigătele noastre au fost auzite de o femeie, care a iesit grabită din casă, acoperită cu o pelerină de ploaie. Când s-a apropiat, pe chipul său nu am văzut nedumerire sau mirare, așa cum ne așteptam (probabil, mai întâlnise în lunga ei viață prin acele locuri și alți apucați ca noi), ci mai degrabă compătimire și neliniște. Ne-a arătat că trebuie să urmăm indicatorul spre Teiuș, dacă vrem să ajungem la mănăstire, ori dacă vrem să ne continuăm drumul spre Alba Iulia. A încheiat cu un “Doamne ajută!”, care nu avu deloc darul de a ne liniști, ci mai degrabă de ne crește pulsurile și bătăile inimii, pe care le-am simțit în gât până…hăt departe, când am dat din nou cu ochii de asfalt, de case și de oameni.

Eram din nou pe un drum… normal, asfaltat și, aparent, sigur. Deși uzi și murdari, zâmbetele reveniseră pe fețele noastre, rememorând cu ironie și autoironie aventurile și întâmplările prin care tocmai trecusem. Renunțasem la mănăstire, căci încheierea cu bine a aventurii noastre compensase această nevoie și aproape nu ne mai doream nimic altceva decât să găsim un loc în care să ne așezăm, să mâncăm ceva și să râdem…. de noi. Eram teferi, mașinile păreau în regulă și pregătite să ne ducă mai departe pe drumurile asfaltate ale patriei, chiar pe autostradă (!), către Sibiu, următoarea noastră destinație.

Ploaia încetase demult, iar norii își pierduseră urma undeva către asfințit. La fel și soarele care se îndrepta grăbit într-acolo, lăsând loc lunii mari și galbene, care își făcuse apariția pe cerul acum curat și albastru, parcă pregătită să ne ghideze ca un felinar uriaș în noapte, pe drumul ce ne aștepta până departe, la Gura Râului, în Mărginimea Sibiului.

După ciorbele așteptate parcă o veșnicie și mâncate în fugă la un han dubios de pe marginea drumului, lucrurile păreau că merg din rău în mai…  bine, doar s-o fi apucat pe drumul (cel) bun.




Articole similare

Niciun comentariu

Lasă un comentariu