Provocari cotidiene

Aventurile școlarului mic într-o lume a învățătorilor mari

Multi învățători se plâng adesea de lipsa de receptivitate și apetența pentru învățare a elevilor. Aceștia chiar sunt numiți leneși, neatenți, obraznici, dezinteresați sau interesați de altceva decât învățarea, ceea ce se și poate observa în realitatea multor clase, dacă intri “neanunțat” într-o clasă supraaglomerată (dar nu numai), în care cel de la catedră are de rezolvat, în loc de una, două, sau chiar mai multe probleme: ordinea și liniștea în clasă, lupta cu prejudecățile sale, după care începerea propriu-zisă a orei/lecției. Dincolo de ușurința și asprimea cu care sunt aruncate cuvintele tăioase și etichetele prin clasă, dar și ușurința cu care acestea sunt “prinse” și însușite de către cei mici, e limpede că cei mai mulți copii nu sunt pregătiți pentru școală sau au rău de școală pentru că, fie sunt prea mici, fie “școala” se face prin metode, mijloace, conținuturi și stiluri didactice nepotrivite, neatractive, vechi sau învechite, care nu mai sunt ce au fost, pentru că nici copii nu mai sunt cei de acum 20, 30 sau 40 de ani. Elevul și nevoile sale se află în centrul procesului educativ doar pe hârtie, iar școala este un loc neatractiv, chiar respingător, pentru că înseamnă, în proporții foarte mari, ordine, disciplină, conformism, strictețe, reguli, monotonie, plictiseală, pedepse și multe, foarte multe teme.

Până ajunge mare și obișnuit cu un astfel de învățământ, țâncul din primele clase primare, dacă nu este (în)născut sau “educat de acasă” să fie docil, ascultător, disciplinat sau cuminte, se plictisește și adeseori se “revoltă” în feluri și prin comportamente pe care învățătorul le interpretează așa cum îi vine la îndemână și, adeseori, la gură. Disconfortul, chiar iritarea pe care le resimt învățătorii, mai ales cei trecuți de o anumită vârstă, sunt provocate de “încăpățânarea” copiilor de a nu răspunde încă, sau de a răspunde cu dificultate, acelui model de elev “obișnuit”, știut dintotdeauna, pe care învățământul românesc l-a creat încă de pe vremea comunismului și care s-a perpetuat cu “succes” până în zilele noastre. Nu e usor cu cei mici, mai ales că, până la o anumită vârstă, aceștia se încăpățânează să rămână….mici.

Pentru a se obișnui și a se adapta rigorilor școlii și ale clasei, școlarul mic mai are nevoie de ceva timp, să crească și să înțeleagă ce așteaptă sau vrea școala de la el. Până atunci, proaspătul școlar, reușește cu succes să fie neastâmpărat, să o scoată din minți pe „doamna”, să strice, fără să vrea, armonia din clasă și lecția, care ar fi trebuit să se desfășoare în liniște sau….tăcere.  El nu prea reușește nici să stea “cuminte în banca lui”, și, adeseori, se trezește vorbind și gândind….chiar și atunci când nu i se permite. De fapt, adaptarea școlară devine greoaie și anevoioasă atunci când multitudinea de constrângeri, reguli și pedepse înăbușă sau îngrădesc „elanul vital”, energia și spontaneitatea specifice unui copil de 6 – 7 ani. De aceea întâlnim adesea în clasele mici “moace” nedumerite, nevinovate, confuze și plângăcioase, mai ales atunci când ordinul sau comanda se dă prompt și cu tărie: stai jos, nu te mișca, nu mai vorbi sau nu mai vorbi neîntrebat, nu mai alerga, nu umbla acolo, nu pune mâna, nu, nu, nu, nu și nu. Din nevoie, dar mai mult din disperare, învătătorul încearcă, prin orice mijloace, să obțină disciplina și cumințenia izbăvitoare. Intr-un final, chiar reușeste!

Este disciplina sau disciplinarea pe care învățătorii încearcă să o impună la școală, în clasă, prin metode și mijloace neagreate de toți părinții (ca să nu mai vorbim de copii), dar care sunt acceptate în final de aceștia, ca un fel de asumare a neimplicării lor. Sunt și părinți cu alte atitudini, cu “viziuni” sau “păreri”, dar aceștia, fie nu sunt luați în seamă, fie trebuie să se conformeze (majorității), ca într-un adevărat “sistem democratic”, în care frica nesupunerii îi face să tremure, mai ales pe cei mari (părinții), cei mici neavând însușită încă lecția “știutului de frică”.

Școlarul debutant și chiar cel trecut de primele doua clase primare, pe lângă faptul că nu știe de frică, este încă spontan, curios, mic, plin de energie, neastâmpărat, curios, vrea să se joace, să exploreze și să descopere lumea, sa cunoască, sa fie activ, să fie PROVOCAT pentru a explora, pentru a cunoaște și învăța, dar se trezește că lumea de la școală, nu este cea de la grădiniță, cea de acasă, ori cea din parc, de la locul de joacă, din camera cu jucării, din curtea bunicilor, din fața blocului sau din vacanțele cu părintii. Deși părinții i-au spus asta, totuși el nu se așteaptă ca școala să fie atât de altfel, de diferită și ruptă de nevoile și lumea unui copil de 6, 7 sau 8 ani. Altfel înțeles, el este rău, obraznic, needucat, indisciplinați, răsfățat, alintat, fără conduită și conștiință morală, un “vinovat” ce trebuie pus la zid sau la colț, pedepsit și “încătușat” acolo unde îl doare cel mai tare, adică în îngrădirea libertății de a se mișca și de a fi “viu”, de a-și manifesta pornirile și trăirile copilărești, firești curiozității, creativității și spontaneității de a fi, a gândi și simți.

Școala, cu tot cu învățătorul său, ajunge sa fie văzută astfel ca un Bau-Bau, un loc plictisitor și adesea traumatizant, în care ești obligat și trebuie să mergi pentru că așa spun părinții, pentru a cunoaște fața nefericită a copilăriei, pentru a învața mereu ce și cum vor alții. Un loc în care, mai presus de orice, trebuie să înveți să te călești și să te pregătești pentru viața dură, competitivă ce bate la ușă.

Școala este și trebuie să rămână obligatorie, dar această obligativitate nu înseamnă că toți copiii trebuie să accepte cu plăcere un învățământ învechit, lipsit de creativitate, inventivitate, curiozitate, motivație, cu învățători și profesori blazați, nemotivați, calificați, super-calificați și perfecționați doar pe hârtie, dar fără vocație și chemare acolo, în sala de clasă, la catedră, printre elevi.

Cel puțin în cazul elevilor mici, din primele clase primare, învățătorul atribuie dificultățile de adaptare școlară unor factori externi, care țin, în principal, de educația de acasă, mai exact de carențele acesteia în ceea ce privește responsabilizarea copiilor pentru scoală și învățare, delăsarea sau neimplicarea concretă a părinților în ceea ce privește formarea atitudinilor pozitive a copiilor față de școală, a autonomiei acestora, a respectului față de școală, învățare, disciplină, cadre didactice, dar și a altor valori și trăsături morale care țin de formarea caracterului și de educația “celor șapte de ani de acasă”, pierdută undeva pe drum. Ei mai amintesc, ce-i drept timid și fără curaj, și de clasele supraaglomerate (ceea ce explică, fie vorba intre noi, și volumul mare și uriaș al temelor pentru acasă, ce-i fac pe elevi și părinti niște “autodidacți eminenți”), care nu pot oferi condițiile unui “învățământ de calitate”, “eficient”, “optim” oricât te-ai strădui.

De partea cealaltă, părinții, din ce în ce mai ocupați, proiectează asupra școlii, învățătorilor sau profesorilor așteptări din ce în ce mai mari, de multe ori nerealiste, care, pe bună dreptate, nu țin de menirea școlii și nu au toate legătură cu școala. Educația, cea din familie, nu poate fi înlocuită, compensată, sărită sau cumpărată tocmai pentru că aceasta este intrinsec legată de menirea familiei, de statutul și rolul de părinte. Bazele educației morale și ale caracterului se pun în familie și tot aici se consolidează, cu ajutorul școlii, comportamente și trăsături de caracter cum ar fi: disciplina, responsabilitatea, punctualitatea, onestitatea, generozitatea, respectul, răbdarea, hărnicia, etc.

O constatare tristă este aceea că, adeseori, acest pinc-pong al responsabilității între părinți și școală nu este altceva decât o (de)zbatere în gol sau o luptă a “conștiinței goale”, între “lasă că merge și așa”’ și “ar trebui să-mi fac treaba?”. O scuză, atât a cadrelor didactice, cât și a părinților, care văd, mai ales, ce și cum ar trebui să facă celalalt decât ce ar trebui să facă singuri sau împreună.

Un “profan” spunea de curând că schimbarea ar putea veni (și) din felul în care învățătorul se interoghează asupra menirii sale. CUM pot face eu ca învățător sau pedagog, profesionist cu zeci de diplome și cursuri de formare și perfecționare, specialist în învățare și psihologie școlară să-i motivez, să-i captez pe elevi, să le atrag și să le mențin atenția asupra lecției și învățării pentru a nu-i mai “pierde”, pentru a nu mai fi distrași de altceva, pentru a le stimula și provoca motivația și plăcerea pentru lecții și învățare?

Învățarea poate fi de multe ori (și este) monotonă, plictisitoare, neinteresantă, obositoare, într-un cuvânt, ineficientă. Dar învățarea ar putea fi, (și, din fericire, este), și plăcută, motivantă, entuziastă și entuziasmantă, atunci când învățătorul sau profesorul “se reinventează”, caută metode noi, este pregătit și preocupat să fie pregătit, este creativ, inventiv, chiar șarmant și plăcut, știe sa atragă, sa provoace, sa se facă plăcut, să capteze, să implice elevii, să alunge monotonia, plictiseala acestora și pe a sa.

În concluzie, „secretul” stă, se pare, în felul în care învățătorul privește educația, rolul său în clasă, profesia de dascăl, elevii sau copiii. Dar, mai ales, în felul în care învățătorul se vede sau se percepe pe sine în raport cu acestea.

Articole similare

Niciun comentariu

Lasă un comentariu