Îmi place mult fotbalul scoțian. Cel mai mult pentru că îmi amintește de fotbalul jucat în copilărie, atunci când ne repezeam cu toții către poarta adversă, iar portarul, rămas singur, se întreba nedumerit dacă nu trebuie sa facă și el același lucru. Faptul că pe teren era doar o minge, era cel mai supărător și frustrant lucru. Lipsa antrenorilor și, mai ales, a arbitrilor, cred era cel mai încântător. Toți eram și jucători, și antrenori, și arbitri, câteodată și….vedete.
Și totuși, cu scotienii nu e de glumit în fotbal, dar nici în serios nu prea poți să-i iei, pentru că fotbalul lor pare de multe ori anecdotic, dar și cumva dilematic, mai ales pentru adversar, care nu poate ști niciodată cu certitudine, nici atunci când câștigă, „cine a fost mai bun”.
Aproape de fiecare dată, chiar și atunci când pierd cu 6, 7 sau 8 la 0, scoțienii lasă impresia, cel puțin în tribune, că scopul, oricare ar fi fost acela, a fost atins. La ei, pare cumva invers, nu scopul scuză mijloacele, ci mijloacele, felul în care te-ai exprimat și ai arătat, atitudinea și implicarea par mai importante și.. chiar suficiente pentru o seară reușită, mai ales dacă e și berea prin preajmă.
“I-am bătut pentru ca am fost noi mai buni, sau pentru ca au jucat ei mai prost și fără apărare?” Este întrebarea provocatoare pe care am auzit-o ieri într-o piață, de la un mucalit aflat în față la o coadă, scurtă dar „prețioasă”, de pepeni de Dăbuleni, cel puțin după “afiș”.
“Mai prost, Nu, dar fără apărare, Da”, vine și răspunsul care m-a blocat pentru câteva secunde cu pepenele greu între mâini.
Cred că discuția se referea la meciul de marți seara dintre Celtic Glasgow și CFR Cluj, din care nu am reușit să prind decât o bucată, suficient cât să-mi dau seama că scoțienii erau puși pe dat goluri, dar și pe luat.
Carevasăzică, scoțienii nu au jucat prost, ci doar fără apărare, problema prestației noastre rămânând nelămurită sau, poate, doar dedusă din întrebare. Există, prin urmare, un fotbal bun, care se joacă doar “pe atac” și deloc “pe apărare” și acesta pare să fie fotbalul scoțian, cel puțin atunci când scoțienii scot capul în Europa.
Să joci pentru suporteri, așa cum se pare că fac de cele mai multe ori scoțienii, înseamnă să joci mai mult cu sufletul și mai puțin cu mintea, un fotbal dedicat spectacolului și spectatorilor, care nu garantează neapărat victoria, ci doar spectacolul. Fotbalul lor, euforic, deschis, jucat pe bune și ca în curtea școlii nu tine cont de antrenor, o piesă nu foarte importantă în acest angrenaj. Niciodată fotbalul deschis, “cu garda jos”, nu a ascultat de antrenor. Doar că aici antrenorul nu e nici patron, nici Regepatronmanagerantrenor. El nu are mai nimic din importanța acestor monștri sacri, statui vii încă în căutare de glorie și de recunoștință veșnică. El, antrenorul, mai presus de orice, este unul dintre acei suporteri înfocați, pe care, tocmai din această cauză, jucătorii nu-l văd și nu-l aud separat, ci la un loc cu toți ceilalți care susțin echipa.
Există o relație de devotament reciproc a fotbalistului scoțian cu suporterii, pe care nu foarte mulți o înțeleg sau o sesizează în timpul jocului. Suporterii cântă și petrec, ei dictează ritmul și prestația jucătorilor, nu neapărat și scorul. Când aceștia sunt veseli, euforici și fericiți, toată lumea pare fericită, inclusiv jucătorii din teren și antrenorii de pe margine. Soarta meciului pare legată de cantitatea de bere și euforie a publicului. Jucătorii răspund pe măsură, jocul și prestația lor par o reacție la starea și energia tribunei, la „comenzile” și „indicațiile” venite de sus, nu de la patron, ci din tribune, doar de la suporteri.
Nebunia acestora se transmite și jucătorilor, câteodată într-o asemenea măsură încât aceștia înnebunesc și ei cu totul și joacă orbește, fără a mai privi și spre tabela de marcaj și propria poartă, ci doar spre poarta adversarului. Suporterii împing echipa de la spate cu fundași cu tot, până în terenul celorlalți, portarul trezindu-se de multe ori singurul om al apărării, expus, dar încrezător ca ai lui vor da, totuși, mai multe goluri decât ceilalți.
Se pare că așa a fost și marți seara.
Nu se știe, totuși, dacă solidaritatea și această dragostea necondiționată față de echipă și față de fotbal a suporterilor scoțieni nu e totuna cu cea pentru… bere. Și dacă e așa…. așa să fie!
