Grinch nu este atât de cunoscut precum este Moș Crăciun și nici pe departe iubit cum este Moșul cel simpatic, iubitor și generos. Dimpotrivă, Grinch este doar un monstruleț verde, țâfnos, morocănos și urâcios, uneori simpatic și hazliu, de care cei mici și mari râd cu poftă, mai ales din cauza încăpățânării cu care urăște și vrea să fure Crăciunul.
Pentru că nu vrea sa mai audă de Crăciun și de ceilalți, Grinch alege să trăiască singur, izolat într-o peșteră din vârful unui munte, departe de ceilalți, de bucuria și fericirea acestora. Fără familie sau prieteni, singurul său tovarăș este doar telefonul smart cu care “socializează” din când în când și cu ajutorul căruia vede și aude ce se mai întâmplă dincolo de el și de peștera sa. Uneori, acesta este tot ce-i trebuie și nici nu ar ieși din casă dacă nu ar trebui să-și întrețină puținele nevoi pe care le are, printre care cele de hrană. Totuși, viața sa nu este liniștită. Invidia îl măcină, amintirile Crăciunului copilăriei îl tulbură, fericirea celorlalți îl înveninează.. De multe ori, fără să vrea, sub ochii săi sunt proiectate imagini ale copilăriei din orfelinatul suferinței sale, fără familie, fără Crăciun, doar în singurătate, pe drumuri, printre străini.
Pentru ceilalți, Grinch (nu neapărat cel pe care îl știm din poveștile și desenele animate) arată și se poartă ciudat și aparent de neînțeles. El preferă singurătatea, renunță, fuge, se izolează de ceilalți și își reprimă nevoia naturală de a fi cu aceștia. Pentru a-și proteja inima de doua ori mai mică și confortul singurătății, el fuge de propriile emoții și sentimente, se ascunde de ceilalți, de supărările, invidia și marile dezamăgiri pe care aceștia i le-ar putea provoca. De multe ori, se arată rece, respingător, chiar disprețuitor cu cei care îi tulbură liniștea încercând să se apropie de el.
Convingerea care a prins rădăcini în mintea și în sufletul său, în timpul petrecut singur, departe de ceilalți, e aceea că doar fericirea este de împărtășit, de povestit, de arătat și de auzit. Suferința și nefericirea trebuie ascunse, ținute în secret, pentru ca nu au nimic bun de arătat, pentru că nu interesează pe nimeni și de aceea nu trebuie împărtășite. E de preferat să suferi și să fii nefericit în tăcere decât să te plângi, să te lamentezi, să-ți plângi de milă sau să fii la mila celorlalți. De altfel, crede Grinch, a suferi în tăcere este o lecție pe care toți ar trebui să o învățăm în viață.
Aceleași amintiri, care uneori îl supără, îl dor sau îl înspăimântă, alteori îi trezesc o nevoie cumplită de ceilalți, de compania lor, de a fi împreună cu aceștia, de a trăi cu ei și prin ei.
În timp ce privește în vale, peste satul minunat ce se odihnește în așteptarea Crăciunului, Grinch descoperă sau redescoperă că, după hrană și adăpost, cea mai mare nevoie a oamenilor sunt prietenii, ceilalți, bucuria revederii, sentimentul plăcut de a fi împreună, pe care oamenii le trăiesc, poate mai intens ca niciodată, cu ocazia minunatei sărbători a Crăciunului.
Grinch, acest monstruleț verde, țâfnos și morocănos înțelege în cele din urmă că “nu poți deveni cu adevărat om fără să treci prin suferință”, că aceasta trebuie acceptată ca un dat al vieții și că suferința poate ar înceta să mai fie suferință dacă și-ar găsi un sens.
El acceptă că, cel puțin uneori, suferința solitară sau în tăcere nu e altceva decât o discretă și inutilă închidere în sine, o taină sau un secret ce încătușează, tulbură și împovărează sufletul, o reprimare tăcută și asumată a dorinței de a trăi, o respingere a celorlalți sau izolarea de aceștia. Deși are sens, suferința în tăcere înseamnă, în multe cazuri, refuzul conștient de a scapă de aceasta, adâncirea în suferință, durere, nefericire și tăcere, retragerea, izolarea și acceptarea fatalistă și ireversibila a suferinței, a nefericirii ca pe un mod de a fi și trăi în fiecare zi.
Deși nu este dată doar de relațiile sociale sau de ceilalți, fericirea nu poate exista în afara acestora. Omul poate beneficia de o viată împlinită, fericită, nu de unul singur, ci în compania celorlalți. De multe ori, lipsa celorlalți, a prietenilor provoacă tristețe, suferință, nefericire, chiar retragere și izolare socială, deși acestea sunt de multe ori negate. În general, copiii resimt și recunosc deschis acestă nevoie, în timp ce adulții preferă, cel mai adesea, suferința solitară, în tăcere, “confortul” (ne)fericirii în singurătate sau singurătatea pur și simplu, ori căutarea fericirii (pe care doar unii o găsesc), împlinirea, armonia și împăcarea cu sine venind pe alte căi și prin alte activități.
Cuvintele sunt vocea inimii, deschiderea noastră către ceilalți. Atunci când sunt rostite pentru a fi auzite, cuvintele pot aduce mângâiere și alinare, ne pot conecta cu ceilalți, cu noi, cu lumea, alungă și înlocuiesc tristețea cu emoții și stări pozitive, optimiste, de bucurie, liniște, armonie și libertate. Cuvintele pot fi și otravă, sabie ascuțită ce “taie mai rău decât fapta”, dar cine ar vrea să rămână pentru totdeauna Grinch?
Niciun comentariu