Până nu de mult eram convins că nu-mi place toamna. Nu știu cum de am reușit să mă păcălesc atâta vreme.🙂 Poate pentru că am legat dintotdeauna prea strâns toamna de sfârșitul verii și al vacanțelor și de întoarcerea habituala la rutina vieții de zi cu zi – serviciu, școala copiilor, transformarea noastră și a orașelor, cu agitația fiecărei dimineți, stresul de peste zi, oboseala și platitudinea zilelor, parcă mereu aceleași? Oricum, cel mai mult mă apăsa indecizia lui septembrie, de multe ori nici vară, nici toamnă, cu aerul de vacanță și amintirile încă proaspete, plutind prin aer și prin capul meu în timpul zilelor încă lungi, calde și însorite, cu poveștile și ecourile vacanțelor, cu despărțirea greoaie, poate chiar tristă și nostalgică de vara proaspăt trecută, de amintirile sale.
Nici cu octombrie nu m-am împăcat tocmai bine. Poate la fel de indecis, cu zilele sale parcă mereu schimbătoare, când reci, când calde, când ploioase, când însorite, dar mai mult mohorâte, grele și apăsătoare, chiar deprimante, octombrie m-a învățat să văd toamna doar ca pe un capăt de drum al vigorii și frumuseții naturii de peste an, parcă prea obosită, epuizată, vlăguită sub povara verii toride, ca pe un anotimp al repausului, chiar al despărțirii, (de)căderii, ofilirii, retragerii și închiderii în sine, în noi.
De la noiembrie nu am așteptat niciodată mai nimic, poate doar să treacă mai repede și să facă loc iernii vesele și, apoi, în sfârșit…primăverii!. Mereu am văzut în toamnă un capăt de drum, iar în iarnă o punte deloc netedă, o trecere greoaie spre o nouă deschidere, spre un nou început, spre o reaprindere a speranțelor, dorințelor și visurilor, spre primăvară.
De câțiva ani însă, prin cine știe ce resorturi ascunse, neînțelese, prin ce taine și transformări interioare nepătrunse încă, “toamna mea” s-a schimbat.. în bine, făcând ca ochii, sufletul și mintea să vadă și să înțeleagă mai ales ceea ce toamna are mai frumos – bogăția sa, parfumul său, culorile și aromele sale, măreția, spectacolul unic al transformării naturii sub bagheta sa magică. Cred că, undeva, cândva, ceva plăcut s-a întâmplat în plină toamnă schimbând ca prin magie totul.
De la Hanul Ancuței spre Girov și Piatra Neamț, prin pădurea de la Vad
Ca aproape în fiecare an, sfârșitul lui octombrie pare să fie momentul suprem al toamnei, când aceasta își etalează cu generozitate întreaga frumusețe și deplina-i măreție. Este suficient să evadezi din lumea gri și închisă a orașului, la marginea acestuia sau poate mai departe, chiar în mijlocul naturii, peste dealuri și văi, pe drumuri de țară, prin livezi, grădini sau păduri, pe drumuri și prin sate de munte, pentru a întâlni o toamnă încântătoare, îmbrăcată în cele mai frumoase straie ale sale. Octombrie, mai ales, este momentul sublim în care toamna ne cheamă stăruitor pentru a-i admira întreaga strălucire.
De curând am răspuns unei astfel de chemări, venită dinspre meleaguri nemțene. Am luat drumul Neamțului într-o dimineață senină de octombrie, cum sunt mai toate în aceste zile, dar nu pe oriunde, ci dinspre Hanul Ancuței spre Girov, pentru a scurta drumul spre Piatra Neamț și Cheile Bicazului, destinația finală a escapadei noastre. Drumul de la Hanul Ancuței spre Girov, nu doar că este o scurtătură foarte bună, dar încântă trecătorul prin pitorescul său aproape pe toată lungimea sa de aproximativ 25 de km. Sate și cătune răsfirate de o parte și alta a drumului îți ies în cale după kilometri buni în care drumul străbate câmpuri ruginii ce se întind cât vezi cu ochii în depărtare spre poalele munților și pădurilor colorate și decorate din loc în loc în nuanțe de galben și roșiatic.
Arbori, mai mari sau mai mici, răsar din păduri, grădini și livezi ca niște torțe aprinse ce par să ardă până la ultima frunză smulsă de adierea încă blândă și caldă a unui octombrie parcă nemaivăzut. Înaintăm știind din alte treceri ale noastre pe aici, mai ales primăvara și vara, că undeva aproape de capătul său, drumul trece printr-o pădure care se revarsă fermecător peste șosea formând un tunel din crengile copacilor îndoiți și aplecați sub propria lor greutate, într-o imagine de basm creată parcă special pentru a-i vrăji pe cei care trec pe acolo. Ne aflăm, după indicatorul rutier, în dreptul localității Vad, un cătun cu câteva suflete și case răsfirate și ascunse probabil după văi și dealurile dimprejur. În plină toamnă, ne așteptam ca locul să fie o adevărată binecuvântare. Ce am găsit acolo, puteți vedea în imaginile de mai jos.
Ne-am desprins cu greu de acest paradis, în timp ce o suflare de vânt zburdând veselă printre crengi făcu să se reverse din înaltul copacilor cete de frunze colorate plutind pe deasupra noastră, mângâind pământul cu căderea lor lină. Dinspre răsărit, câteva raze de soare fără vlagă dădeau să străpungă perdeaua subțire de nori albi și să lumineze din nou cerul dezvelind albastrul strălucitor cu care ne porniserăm de acasă. Ne continuăm drumul cu mult optimism și entuziasm, mai ales că, în mijlocul localității Girov, semaforul salvator de vieți, lăsat în urmă cu câteva săptămâni pe avarii de un proprietar de crâșmă supărat, pare să fi fost băgat din nou în priză, în cea din crâșmă sau poate în alta mai sigură.
Traversăm în grabă orașul Piatra Neamț, care deși strălucește sub luminile și culorile toamnei, arată tot ca un oraș, la fel ca cel din care tocmai fugiserăm, pentru a ne găsi din nou pe drumuri și șosele de munte ce șerpuiesc printre sate pitorești în care toamna este o binecuvântare. Frumusețea răpitoare a acestor locuri parcă vrea să ne smulgă din mașină, măcar pentru câteva clipe, în mijlocul paradisului tăcut și sublim ce le înconjoară. Oprim pe marginea șoselei, în dreptul unei case vechi, în spatele căreia muntele se arată într-un tablou de toamnă fermecător.
Cheile Bicazului
Curând, simțim cum mașina se încordează mușcând și mai aprig cu roțile din asfaltul tare al curbelor unduitoare după care se arată localitatea Bicaz Chei. Pătrundem în chei pentru a nu știu câta oară, dar tăcuți, uimiți și impresionați la fel ca întâia dată. Suntem copleșiți sub măreția acestor coloși care se înalță până la cer acoperind soarele, lăsând cerului doar mici petece de albastru prin care pătrund difuz doar câteva raze pentru a lumina din loc în loc pereții stâncoși decorați și pictați parcă de o mână măiastră…cea a toamnei. Lăsăm mașina la poalele unei stânci și luăm la pas drumul îngust și parcă incomod, cu ochii la minunățiile din jur dar si la mașinile care trec pe lângă noi ca dintr-un șuvoi amețitor. Ceva mai sus, pe șoseaua lipită de munte și răsucită ca într-un labirint, mașinile par că se ating surd și ciudat de stânci, înaintând lent dar sigur, deși cei din mașini par vrăjiți de spectacolul ce li se arată în cale.
Zăbovim o vreme în chei, după care, fiind ora prânzului, negociem cu burțile noastre goale, care fără prea multă luptă, ne conving că ar fi bine să ne împlinim călătoria cu ceva de-ale gurii, făcând un pas nu prea mare între județe, din Neamț în Harghita. Urcăm, așadar, spre Lacul Roșu și restaurantul de acolo pentru o reîntâlnire delicioasă cu cel mai bun gulaș unguresc din lume (exagerez, desigur!). După încă un triumf al gustului împotriva oricăror prejudecăți, încurajați de vremea frumoasă, ne propunem să mai rămânem o vreme prin locurile de care ne leagă atâtea amintiri. Doar că aglomerația exagerată și forfota turiștilor din zona lacului, în aceste vremuri nu tocmai sigure, nu ne rețin decât pentru o scurtă plimbare prin pădure și câteva fotografii.
Lacul Bâtca Doamnei
Facem cale întoarsă spre chei, nu fără a simți din nou fiorii măreției acestui loc, dar și emoțiile curbelor care par și mai strânse la coborâre. Ieșim din Cheile Bicazului la orele după amiezii, cu soarele arătându-se din nou de după stânci, luminând și dând strălucire micilor așezări de la poalele munților, cu casele lor mărunte și înghesuite sub înălțimea acestor giganți ce par să atingă cerul. În drum spre casă, în apropiere orașului Piatra Neamț, plin de lebede și strălucind sub soarele apusului, Lacul Bâtca Doamnei ne atrage pentru o ultimă și impresionantă reprezentație a toamnei din acea minunată zi pe meleaguri nemțene, o zi de la care am primit, se pare, tot ce se putea mai frumos.
Niciun comentariu