Să vizitezi Maramureșul și să nu te oprești și în Breb, fie și pentru o ședere scurtă, ar fi o imprudență prea mare, mai ales dacă te-ar auzi careva că ai ratat trecând pe acolo…..”fermecătorul și pitorescul sat maramureșean”, „paradisul maramureșean”, „satul de poveste din Maramureș”, „unul dintre cele mai frumoase sate din România”, așa cum este numit și apreciat acest sat pe la televizor, pe internet și pe oriunde îi auzi rostit sau îi scrii numele. Cum de multe ori nu reușim să evităm astfel de clișee, călătoriile și vacanțele noastre sunt ghidate de acestea, de multe ori nu cu rezultatele așteptate.
Se fac aproape zece ani de când am ajuns pentru prima dată ca turist în Maramureș, în 2012, într-o vacanță de câteva zile în Borșa, vizitând atracțiile și obiectivele turistice locale și din împrejurimi, cu frumoasa Mănăstire Bârsana, despre care am scris deja aici. De atunci, aproape în fiecare an, sosim pe aceste meleaguri răspunzând parcă unei chemări stăruitoare, de fiecare dată cu dorul și nostalgia unor începuturi ce ne-au legat strâns de aceste locuri. Pe la mijlocul verii trecute, ne-am întors aici cu planuri ceva mai mari. Ne-am propus să ajungem (în sfârșit!) și la Săpânța și apoi în Sighetu Marmației pentru a vizita Muzeul Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, după care să facem un ocol la întoarcerea spre Borșa pentru a vizita vestitul de acum sat Breb din Ocna Șugatag.
Aflat într-o depresiune, înconjurat de pajiști verzi, de dealuri și piscuri domoale ce se zăresc peste sat, Breb te ispitește și îți ațâță curiozitatea mai degrabă din afara sa, din depărtare, de pe marginea șoselei înalte, de unde întreaga așezare se vede spectaculos, într-o imagine de un pitoresc aparte, căreia cu greu poți să-i reziști dacă treci pe acolo. Pentru noi însă, farmecul acestui loc s-a cam stins odată ce am apucat pe drumul de intrare în sat.
Un „bun venit” nu foarte primitor te întâmpină de cum ai apucat pe drumul care duce de la șoseaua principală spre inima satului. Parcă la fel de vechi ca și așezarea, cel puțin pe unele porțiuni, drumul vechi, prăfuit și plin de gropi, nu pare să fie o carte de vizită prea bună pentru atât de lăudatul sat Breb. Dimpotrivă, cel puțin la prima vedere, înfățișarea sa pare mai degrabă făcută să-ți mai taie din avântul cu care poate ai călătorit într-acolo. Dar atât ne-am obișnuit cu drumurile de la noi, încât ar fi de prisos să ne mai batem gura pentru o groapă-două. Putem ușor închide ochii ori să privim în altă parte fără să ne doară, căci gropile și drumurile vechi fac parte din peisaj. În fond, nimeni nu vine la Breb ca să numere gropile din asfalt.
Drumul care te duce în sat urcă ușor, apoi din ce în ce mai abrupt, după care începe să se sucească printre case până în mici intersecții și încrucișări de drumuri în care sunt semnalizate cu indicatoare și săgeți legate de garduri case vechi, tradiționale, care oferă cazare și masă. Ne luăm fără prea multă ezitare după o astfel de săgeată pentru că orele-s târzii și soarele dă se se ascundă la apus printre copaci și după case, cu noi încă în căutarea unui loc bun pentru a ne potoli foamea care ne tulbură de ore bune liniștea.
Înaintăm încet peste balastul împrăștiat pe ulițe, cu senzația de nesiguranță că sub toate aceste pietre frământate stau ascunse gropi adânci, adevărate capcane pentru mașinile noastre. Încercăm să ne luăm gândul de la mâncare privind și cercetând în jur după alți stimuli, după ceva sau cineva care să ne distragă, dar ce vedem în fata ochilor nu face decât să ne sporească și mai tare senzația de gol în stomac. Și totuși, nu pentru mâncare am bătut atâta drum până aici. Dar oare ce ne așteptam să găsim la Breb?
Auzisem că satul e frumos, tradițional și primitor, se mănâncă bine, natural și tradițional, iar oamenii sunt veseli, deschiși, senini și primitori. Apropo, oare unde or fi toate astea, căci în calea noastră doar case si drumuri goale se arată, fără țipenie sau urmă de om, iar satul, cu înfățișarea și atmosfera sa, nu pare făcut să te lumineze cu ceva. Se vede treaba că nu am nimerit-o prea bine! E atât de liniște încât ne gândim că oamenii stau încă dosiți prin case sau prin alte cotloane răcoroase pentru a se feri de căldurile după-amiezilor de vară.
Înaintăm în neștire pe drumurile pustii, căci nici săgețile îndrumătoare nu se mai arată, ori poate noi nu le mai vedem amețiți de ulițele întortocheate. Dar iată că la una dintre porți zărim adunate câteva bunicuțe ce par să discute aprins despre ceva, poate de dragul socializării și al trecerii timpului. Cu ajutorul indicațiilor lor, ne continuăm drumul spre capătul satului, urcând pe o uliță mai înaltă unde s-ar afla și casa cu restaurant și cazare proaspăt deschisă turiștilor.
Poate din cauza foamei care ne întunecă celelalte gusturi, ce întâlnim în cale nu are darul de a ne impresiona prea tare. Ori, poate, doar noi am ajuns într-un loc pe care nu-l putem aprecia pentru că nu e ceea ce căutam și ne așteptam să fie. Prin urmare, este posibil să fie mai mult o chestiune subiectivă la mijloc, de gust sau preferințe. Și totuși, noi știm că ne plac satele tradiționale, mai ales acelea în care primarii și localnicii sunt gospodari, investesc și se îngrijesc de așezarea lor astfel încât tradițional să nu însemne neapărat vechi, învechit și prăfuit, șters, anost sau plictisitor.
Ajungem în cele din urmă în fața locului căutat, spre capătul satului, acolo unde dăm de o casă veche maramureșeană restaurată, aranjată și decorată din cap până-n picioare în stil maramureșean, cu acoperiș ascuțit, prispă îngrămădită și geamuri mici, șlefuită, sculptată și îmbunătățită pe ici pe colo, discret, atât cât să nu-și piardă prea mult din autenticitate, dar care să poată fi adaptată și folosită și în timpurile în care trăim. Probabil, tot din acest motiv, observăm că toaleta este ascunsă în spatele casei, lipită de aceasta, și nu în grădină, dar vizibilă astfel încât să știi pe unde să apuci în caz de nevoie.
În fața casei găsim o terasă cu acoperiș construită în totalitate din lemn și sculptată din loc în loc cu simboluri și forme ce reproduc motive populare maramureșene, ca cele de pe vestitele porți din regiune, ori de pe crucile și mormintele cimitirului de la Săpânța, sau de pe costumele populare maramureșene. Ne așezăm la masa mare și confortabilă din lemn, cu gândul la ospățul ce ne așteaptă. Din păcate, meniul e sărac, că doar ne aflăm într-un local din sat, în care se servesc doar bucate tradiționale. Conchidem repede că nu am nimerit prea bine, căci, așa de la sat și tradițională cum este ea, mâncarea e puțină, nu prea poți face alegeri și, colac peste pupăză, e și cam fără gust. Dar, cum foamea este cel mai bun bucătar, ne ospătam cu ce avem, compensam cu băutură, care nu-i tradițională, nici puțină și nici foarte scumpă.
Din când în când trag cu ochiul la cuplul de englezi de lângă noi care pare peste măsură de neobișnuit și încurcat cu mâncarea din care domnișoara gustă parcă constrânsă de ceva sau de cineva invizibil care-i urlă parcă în urechi: Hai, că nu-i otravă! Mănâncă!”. Nu-i frumos să te uiți în strachina altuia, dar parcă ei fac orice să atragă atenția și cred că ne privesc mai insistent decât o facem noi. Probabil vor să vadă dacă noi chiar mâncăm din ce avem în farfurii. Lăsăm sarmalele neterminate, cu gândul la alte mese și ospețe cu adevărat memorabile, din alte sate tradiționale, nu neapărat maramureșene.
Plătim și ieșim pe uliță pentru o plimbare scurtă spre capătul satului, ispitiți de luminișuri amăgitoare ce par să arate în depărtare, printre case și copaci, printre grădini și peste căpițe de fân, priveliști încântătoare asupra văilor și munților. Ne imaginăm zburdând pe imașuri si pajiști verzi, printre lanuri de flori de câmp parfumate, în care ne aruncăm și ne tăvălim scrutând crestele munților și cerul albastru, lăsându-ne cuprinși de îmbrățișarea plăcută a naturii și a verii, așa cum făcuserăm odată într-o poieniță înflorită din Munții Apuseni.
Doar că, în același ton cu ceea ce văzuserăm deja, nu suntem mai deloc impresionați de ceea ce ni se arată acum în fața ochilor. Ne scuturăm puțin pentru a ne reveni din visul în care căzuserăm câțiva dintre noi cuprinși de amintiri. După câteva sute de metri pe ulițele dintre case, drumul se îngustează, urcă și parcă se afundă tot mai mult printre bălării făcând aproape imposibilă deplasarea pe jos, cu mașina sau cu orice. Facem repede cale întoarsă cu expresii de nedumerire pe chipuri, prinși parcă într-o farsă din care ne grăbim să ieșim până nu cade întunericul pentru a face totul și mai palpitant. Se pare că nu am nimerit-o prea grozav nici de data asta!
Revăd la întoarcere imagini din satul în care mi-am petrecut o bună parte a copilăriei, cu multe și neașteptate asemănări. În afara unei trecătoare emoții nostalgice, această întoarcere adâncă în timp nu are darul de a mă impresiona prea tare, căci satul copilăriei mele, deși mi-a făcut acea perioadă din viață atât de frumoasă și de neuitat mă atrage și încântă astăzi doar prin acele amintiri, prin ceea ce el a fost atunci și nu prin felul în care a rămas și arată astăzi- aproape la fel de vechi, de sărac și neschimbat. Nu aș veni în satul meu ca turist, dar sunt convins că altcineva ar putea sosi acolo dacă ar afla de undeva că e cel mai frumos sat din toate câte s-au văzut în zonă. Nu știu cu ce impresie ar pleca de acolo!
Pentru noi, pentru mine cel puțin, Breb a fost o astfel de ademenire, în final dezamăgitoare, cum sunt toate iluziile, poate și pentru că șederea noastră de câteva ore în Breb a fost prea scurtă pentru a-i descoperi farmecul și autenticitatea, care probabil nu-i lipsesc, dar pe care noi nu i le-am văzut sau descoperit, așa cum am reușit cu multe alte locuri și atracții din Maramureș de-a lungul vizitelor și călătoriilor noastre aici. Am văzut și turiști, mai ales străini, care păreau satisfăcuți, chiar încântați de ceea ce au descoperit la Breb. Poate, pentru ei, pentru căutările lor, Breb ar putea fi o experiență sau aventură interesantă, chiar plăcută. Probabil la fel de împlinit m-aș simți și eu dacă aș sosi într-un sat vechi din Anglia sau Franța.
Prin urmare, poate fi și o chestiune de gust și „căutări”, căci, așa cum se întâmplă uneori, frumusețea și farmecul unui loc sunt date de ceea ce descoperi și vezi acolo de unul singur, cu proprii ochi, cu propriile emoții și trăiri. În fond, cine știe ce ar putea fiecare dintre noi descoperi sau găsi la Breb. Important este ca ceea ce cauți sau îți dorești să găsești călătorind sau vizitând un loc să fie totuna cu ceea ce vei găsi ajungând acolo.
Niciun comentariu