Calator printre ganduri

Prin locuri de demult, în căutarea primăverii

Natura are darul de a ne surprinde uneori plăcut, chiar în momente în care avem nevoie cel mai mult de îmbrățișarea și mângâierea ei caldă, parcă pentru a ne binecuvânta și alina sufletele, pentru a mai alunga din tristețea apăsătoare a acestor vremuri ce aduc, val după val, griji, incertitudini, pierderi, tristeți, îndepărtări și uitări nemărginite.

Pe dealul Bucium din apropierea Iașului, acolo unde obișnuiam să merg în vremurile copilăriei și adolescenței, mă întorc din când în când și astăzi pentru a regăsi, nu doar parfumul și amintirea acelor vremuri (o parte din mine), ci și câteva clipe sau ore de liniște și tihnă, departe de aglomerația, agitația, poluarea și hărmălaia orașului. O încântătoare, binecuvântată și parcă duioasă întâlnire cu natura, cu liniștea, armonia și pacea acestui loc se petrece de cum ajung acolo, mai ales atunci când  orizontul se arată îndepărtat, tainic și fascinant, cu a sa veșnică poveste nespusă ce parcă te răscolește până în cele mai adânci și ascunse unghere ale sufletului și imaginației.

Locul, care mă primește și îmbrățișează, indiferent de anotimp, cu o misterioasă și revigorantă căldură, se află pe un platou înalt, alb iarna, verde primăvara, vara și toamna până târziu. Pe pajiștea întinsă cresc flori sălbatice multicolore iar trifoiul înflorește aici de mai multe ori pe an, ca și cum primăvara și vara și-ar da de fiecare dată mâna într-un jucăuș și nesfârșit răsfăț al naturii. În depărtare, până spre pădure, prin poienițe, printre copaci și pe poteci, se aud mai tot timpul foșnete și sunete de animale, lăsate singure și libere, parcă în grija naturii, cu toată hrana îndestulătoare și protecția pe care aceasta le-o poate oferi.

În jur, linia orizontului, întreruptă pe alocuri de rândurile neuniforme de copaci și de pădurea deasă, se vede limpede în zilele senine și, poate, tocmai datorită înălțimii acestui loc, cerul pare atât de jos și de aproape peste capetele noastre încât parcă îi poți atinge cu mâna norii pufoși de forme jucăușe. Uneori, ai senzația atât de vie că poți să te înalți și să zbori întra-acolo, dacă ai reuși să te eliberezi de toate greutățile care te țintuiesc pe pământ, ridicându-te pe vârfuri, ori înălțând mâinile către cerul ce pare spălat și curat în ploi de primăvară, doar pentru a străluci în cea mai vie și pură nuanță de albastru. Ne ajută de multe ori și zmeiele cu care ne înălțăm, și noi alături de cei mici, pe aripile copilăriei, zburând uneori chiar dincolo de nori, către cele mai înalte culmi ale veseliei, armoniei și fericirii…fericirea simplă.

De curând m-am întors aici, în urmă cu câteva zile, căutând cu nesaț și nerăbdare primăvara ce se lasă parcă prea mult așteptată pe la noi. De cum se înfiripă speranța primăverii cu primele ei semne timide, dăm fuga aici pentru a o întâmpina de fiecare dată cu multă bucurie. Si anul acesta, soarele timid de martie, reușind în sfârșit să străpungă norii după mai multe zile ploioase, ne-a dat curaj și avânt să visăm și să ne amăgim că am putea întâlni primăvara sosind pribeag și agale pe drumuri, peste dealuri și prin locuri în care iarna părea să-și fi aruncat măcar o parte din cojoacele-i groase.

Doar că, pe cât de plăcută poate fi surpriza primăverii, pe atât de neplăcută poate fi iarna atunci când nu se dă dusă, ori când se căznește să plece poticnindu-se peste dealuri, prin păduri și poteci și culmi înalte și reci, oprind primăvara în loc, încercând să o alunge ori să-i amâne mult așteptata sosire. Visam măcar la câteva fire de iarbă fragedă, mai ales că din mersul mașinii, urcând tot mai mult spre dealul nostru, pădurea ne amăgea printre copaci cu nuanțe palide de verde într-o mare de maro spălăcit, trecut și putred, lăsat în urmă de capriciile toamnei târzii și, mai ales, ale iernii.

Dintr-o dată însă, pădurea a început să se arate albă, tot mai albă, zăpada sclipind fermecător, luminată de razele soarelui ce apăreau și dispăreau jucăuș printre copaci. Se făcea parcă și mai frig cu cât urcam mai mult și trebuie să fi fost așa, căci soarele își arăta dinții ascuțiți prin zăpada tot mai groasă. În căutarea primăverii dădusem peste baba iarnă, zdrențuroasă, mai mult goală decât îmbrăcată, hulită și alungată din oraș, ascunsă peste aceste dealuri reci, cu puținele ei cojoace groase rămase și prinse bine ca un scut peste spatele ei gârbovit, într-o inegală și nedreaptă luptă cu fragila primăvară. 

Am regăsit cu ceva mirare locul nostru colorat în alb, strălucind sub razele soarelui până departe spre capătul platoului înalt, către unul dintre locurile cu belvedere în care se află și “copacul nostru”, un stejar bătrân sub umbra căruia obișnuim să ne întindem vara scrutând priveliștea ce se deschide la orizont până departe, acolo unde pământul se împreunează tainic cu cerul albastru. Ratasem întâlnirea cu primăvara, dar iarna pe care o găsisem aici, deși ne-o doream dusă, nu arăta deloc rău sub lumina revigorantă și plăcută a soarelui.

De fapt, trăiam mai degrabă sentimentul unui ultime întâlniri cu iarna, încântătoare reprezentație a acesteia, sub înfățișarea și în decorul ei cel mai plăcut, cel puțin pentru mine, atunci când nesătula iarnă pare să-și ia în sfârșit rămas bun făcând loc primăverii, risipindu-se prin livezi și păduri, peste dealuri, câmpii și poteci, topind și adunând la umbra copacilor ultimele petece de zăpadă, cu ultimele sale suflări reci dinspre Miazănoapte.

O dorință intensă de a rămâne și stărui ne cuprinse brusc. Voiam  să prelungim acele clipe dragi și plăcute, cu soarele revărsându-se parcă mai blând acum peste noi, mângâind chipurile și sufletele noastre, mult prea însetate de primăvară, de soare, de senin și lumină, de libertate, speranță și izbândă. Doar că cei mici, după joaca lor veselă prin zăpadă, tremurau uzi implorând să ne întoarcem acasă, tocmai când soarele dădea să iasă de după un nor gros și cenușiu care făcuse și mai pregnantă senzația de frig. Am făcut cale întoarsă spre locul în care ne lăsaserăm mașinile, nu înainte de a ne da o altă întâlnire cu primăvara, în același loc de demult, în care primăvara întârzie doar atunci când o cauți stăruitor, poate prea mult, poate prea devreme.

Articole similare

Niciun comentariu

Lasă un comentariu