Arta de a călători Calatorii in strainatate Descoperă Oameni si locuri

Salonic, la un pas depărtare de mare

Orașul Salonic este descris de mulți turiști ca fiind unul dintre cele mai atrăgătoare, mai primitoare și pline de viată orașe ale Greciei. Te vei convinge de asta imediat ce vei ajunge în Piața Turnului Alb, unul dintre cele mai cunoscute și vizitate locuri din oraș. Aici, localnicii și mulțimile de turiști se adună pentru a se relaxa și admira priveliștea încântătoare ce se deschide asupra marii de pe faleza întinsă, ce face ca orașul să dispară parcă pe nevăzute în mare. În mijlocul acestei piețe, loc de promenadă pentru localnici și pentru mulțimile de turiști, domină Turnul Alb, impunătorul turn vechi, simbol al orașului, de la înălțimea căruia marea și întregul oraș se văd în priveliști amețitoare.

Dorul de vacanțe, de călătorii, de mare și soare, atât de intens și de nestăvilit în această perioadă încă de incertitudine și lungă așteptare, m-au purtat de curând pe urmele acestei călătorii mai vechi și a unei întâlniri neașteptat de plăcute cu marea, de care îmi amintesc cu drag și cu multă nostalgie și astăzi.

În urmă cu trei ani, pe la începutul lunii martie, am ajuns pentru prima dată în Salonic, într-o vizită de o zi în acest oraș, despre care doar auzisem că „are un farmec aparte și trebuie vizitat”. Totuși, întrucât ne aflam în extrasezon, așteptările noastre nu erau foarte mari (uneori, tocmai aceste așteptări cumpătate pot fi secretul unei călătorii sau vacanțe reușite). În plus, scopul călătoriei noastre în Grecia nu era unul neapărat turistic, după cum nici Salonicul nu era „destinația finală” a călătoriei noastre. Dar cum ai putea să călătorești în Grecia fără să te simți turist, fie și pentru o zi, o oră sau chiar pentru o clipă, fără să guști din această plăcere numită Grecia, privind în jurul tău, bucurându-te de ospitalitatea grecească, de tradițiile, istoria și cultura lor, de peisajele și locurile frumoase, dar, mai ales de „marea lor”, parcă mai albastră și fermecătoare ca nicăieri în altă parte?

Ne aflam, în sfârșit, în Salonic după un drum lung și istovitor călătorind din țara cu mașina doar cu mici opriri, pe o vreme mohorâtă, rece și ploioasă așa cum sunt zilele de început de martie, chiar și în aceste locuri recunoscute pentru clima lor mai blândă. Orașul ne-a întâmpinat însă pe o vreme nesperat de frumoasă, de însorită, de caldă și de primitoare. Primăvara parcă sosise cu mult mai devreme aici și obișnuise orașul cu atmosfera și înfățișarea sa blândă, caldă și plăcută revigorând străzile, piețele și parcurile, răspândind în jur un aer proaspăt de libertate, relaxare și bună dispoziție.

Am dat și aici peste veșnica și parcă universala problemă a locurilor de parcare. Aceasta ne-a făcut să pierdem ceva timp învârtindu-ne pe mai multe străduțe din jurul Pieței Aristotelous, până ce am găsit, în sfârșit un loc de parcare, deși îngrămădit, bun, totuși, pentru a ne lăsa mașina acolo. Deși totul în jur îmi era necunoscut și nu știam unde ne aflăm, simțeam prezența mării în apropiere și parcă, printre tot felul de zgomote, imagini și mirosuri îi reperam albastrul strălucitor și mirosul inconfundabil, nu la distanță foarte mare de noi, undeva printre blocuri. La fel, parcă și sunetul liniștit și domol al valurilor și briza călduță venind dinspre larg, ne mângâiau delicat toate simțurile, dar mai ales chipurile obosite și sufletele înfrigurate. Acestea ne șopteau parcă în urechi prezența foarte apropiată a mării, de cum am coborât din mașină.

Ne-am îndreptat într-acolo de unde părea să vină acea chemare stăruitoare, fără hărți, ghiduri sau alte repere. Am mers în grabă, parcă nerăbdători să răspundem acestei chemări, străbătând cu pași grăbiți mai multe străzi și străduțe aglomerate, încărcate de magazine, restaurante, taverne și chioșcuri cu suveniruri. Am trecut pe lângă Biserica Sfântul Gheorghe (sau Rotonda, așa cum este mai degrabă cunoscută), nu fără ca acest monument, care aduce la înfățișare cu Panteonul din Roma, să ne facă să zăbovim admirativ câteva clipe și să-l urmărim apoi cu privirea până departe, pierzându-l la un moment dat printre străzi și blocurile înalte.

Rotonda (biserica Sfântul Gheorghe), clădire ridicată în jurul anilor 300-306 ca mausoleu imperial, spre a servi ca mormânt împăratului roman Galeriu, fie ca templu închinat lui Zeus.

După alte câteva sute de metri, traversând una dintre străzile intens circulate, ne-am trezit brusc fără oraș și cu marea la picioarele noastre. Marea este, într-adevăr, o „poezie fără cuvinte”, pe care trebuie să o asculți în liniște netulburându-ți calmul, armonia, emoția și fiorul ce te cuprind scrutându-i orizontul. Liniște se făcuse și în jurul nostru și printre noi, căci, aproape imposibil de cuprins dintr-o privire, marea își etala calmă și strălucitoare, sub razele generoase ale soarelui, frumusețea albastră nemărginită, lăsându-ne fără cuvinte, pierduți pentru o clipă în farmecul și necunoscutul infinitului ei.

În depărtare, în apropierea liniei orizontului, acolo unde marea se împreunează cu cerul în nuanțe de albastru strălucitor, vapoare mari sau mai mici, păreau niște jucării uitate sau lăsate să plutească singure, ca și cum câțiva copii le-ar fi părăsit în grabă opriți fiind din joaca lor de ceva sau de cineva. Imaginea aceasta, imposibil de uitat, îmi inspiră și astăzi o stare inconfundabilă de calm și armonie, o stare ce a luminat și încălzit atunci sufletele noastre, așa cum lesne se putea citi pe chipurile înseninate ale tuturor, radiind de încântare.

După câteva minute de contemplare și rătăcire privind și admirând de pe faleză marea cu zările sale de necuprins, am urcat în Turnul Alb.

Turnul înalt de 34 de metri, astăzi monument și muzeu, imagine simbol a orașului, a fost menționat pentru prima dată în sec. al XII-lea ca fiind o fortificație bizantină, reconstruită de otomani pentru a fortifica portul orașului, după ce aceștia au cucerit Salonicul, în anul 1430, prin sultanul Murad al II-lea.

De acolo, de sus, un alt spectacol asupra mării și a întregului oraș s-a înfățișat privirilor noastre, poate mai încântător decât primul, cel văzut de jos.

De undeva de peste stradă, din dreptul tavernelor și restaurantelor cu vedere spre mare, mirosuri ademenitoare împânzeau zona turnului, pe care unii dintre noi nu se îndurau să-l părăsească, atrași de priveliștea încântătoare a orașului lipit de mare. Peste stradă, unii ospătari pregăteau de zor terasele cu măsuțe și scaune cât mai mici astfel încât să încapă cât mai multă lume, încurajați de soarele generos și de atmosfera relaxantă ce păreau să amintească de vremurile verii și să deschidă pofta sezonului estival. În dreptul acestor terase, scoase și așezate cât mai la vedere, menu-urile scrise cu litere de-o șchioapă, erau făcute să ispitească trecătorii cu bucatele grecești, între care nelipsitele Souflaki, Gyros sau Tzatziki se puteau citi și chair mirosi de pe partea cealaltă a străzii.

Știam că oprirea nostră în Salonic nu avea să fie prea lungă, căci alta era destinația care ne aștepta înainte de a se face prea târziu. Acea zonă a falezei străjuită de Turnul Alb din care marea se vedea încântător ne prinsese însă în mrejele sale și oricât am fi vrut să vizităm și celelalte obiective turistice importante ale orașului, nu ne-a mai rămas timp decât să ne potolim foamea la o tavernă de pe faleză, cu vedere superbă spre mare. Și de această dată, marea ne-a oferit mult mai mult compensând acea masă mai puțin reușită și în grabă aleasă.

Lăsasem minunatul Salonic în urmă aproape de asfințit, odată cu regretele noastre că șederea în acest oraș fusese prea scurtă pentru a-i gusta, simți și trăi întregu-i farmec. Se făcuse seară, în timp ce marea ne însoțea necontenit ca un bun și nedespărțit tovarăș de drum, mereu în dreapta noastră, pierzând-o din ochi doar atunci când dispărea după vreun „obstacol” întâlnit pe drum.

Curând se făcuse întuneric, iar marea mai putea fi reperată din când în când doar cu ajutorul luminilor micilor sate pescărești și așezări de pe țărm. Acestea se oglindeau în apa mării făcând-o să sclipească, așa cum marea ne încântă uneori privirile atunci când se află în bătaia lunii. Priveam înapoi prin geamurile mașinii, atât cât ochii noștri mai puteau vedea, parcă în căutarea mării ce o lăsasem în urmă, sau, poate, a acelor clipe de neuitat de pe faleza orașului Salonic, pe care le purtam acum în bagajele amintirilor noastre, odată cu dorul ce se înfiripa și care parcă ne chema înapoi în același loc, la un pas depărtare de mare.

Articole similare

Niciun comentariu

Lasă un comentariu