Calatorii in strainatate

Veneția, o punte a suspinelor peste timp

La Serenissima, așa cum era numită cândva Veneția (cea liniștită, senină, unică si suverană) pe vremea când era republică independentă (sec. VII – XVIII), nu și-a pierdut măreția și farmecul nici astăzi. Pentru navigatorul care străbătea cândva mările, Veneția era destinația supremă. Pentru călătorul sau turistul de altădată, Veneția era un vis rareori împlinit. Chiar și pentru italianul de rând, Veneția era (și încă mai este), o plăcere nu foarte ușor de cucerit. Veneția are și astăzi un fel ciudat de a se arăta exclusivistă fără a reuși cest lucru. Deși este exagerat de scumpă este și foarte aglomerată. Cei mai mulți turiști vin aici pentru o vizită de o zi, pentru a-i vedea și admira toate splendorile care fac din Veneția un muzeu în aer liber și, din acest motiv, un loc sufocat de turiști.

Vedere spre Insula San Giorgio Maggiore

Veneția este un loc al suspinelor nu doar în zona Palatului Dogilor, a închisorii și podului pe care Byron l-a numit Puntea Suspinelor, dar și oriunde vrem să cheltuim sau să cumpărăm ceva, când intrăm într-un magazin, ori când cerem nota de plată pentru o cafea sau o gustare (nu întotdeauna reușite) pe o terasă de pe Canal Grande. Tocmai pentru că este scumpă, dar și aglomerată, Veneția este foarte des privită doar pe afară (sau din afară), și foarte puțin din interior (sau „dinlăuntru”). Doar unii turiști ajung să o înțeleagă și să o iubească cu adevărat, descoperindu-i farmecul și adevăratele comori, dar mai ales trecutul grandios, istoria și poveștile sale uimitoare, atunci când La Serenissima era o republică măreață unică în lume, un stat puternic cu o forță economică, militară, politică și administrativă de neegalat.

Cel care va ajunge să cunoască măcar o mică parte din istoria acestui oraș, a oamenilor săi, a venețienilor, așa cum îi găsim descriși și portretizați în mai multe surse, cărți de istorie și călătorii, Veneția i se va părea și mai interesantă, captivantă și fascinantă. Locurile prin care va umbla vor căpăta o altă încărcătură, o nouă semnificație. Probabil, Veneția nu va mai fi același loc, căci ea înseamnă mult mai mult decât Canal Grande și Piazza San Marco.

Puntea Suspinelor

Nu departe de Piazza San Marco, se află Palatul Dogilor, simbol al orașului și sediul din care dogii au condus Veneția cât timp aceasta a fost republică independentă. Imediat lângă acest palat, despărțit doar de un canal îngust numit Rio di Palazzo (acesta formează granița dintre sestierele Castello și San Marco), se află clădirea închisorii, Prigioni Nuove (Noile Închisori, astăzi muzeu), construită în a doua jumătate a sec al XVI-lea pentru a face loc nelegiuiților și ereticilor în creștere în Veneția acelor vremuri. Pentru a uni cele două clădiri, Palatul Dogilor și închisoarea, și pentru a înlesni astfel trecerea deținuților din închisoare către birourile anchetatorilor de stat unde urmau a fi judecați, la începutul secolului al XVII-lea, dogele de atunci, Marino Grimani, a dispus construirea unei punți, numită mai târziu Puntea Suspinelor (Ponte dei Sospiri).

Puntea Suspinelor

Prizonierii traversau acest pod printr-un pasaj închis, luminat doar de câteva ferestre mici dispuse de o parte si de alta a punții. Pentru condamnații la moarte, traversarea acestui pod însemna ultimul lor drum, astfel că el și-a căpătat numele de Punte a Suspinelor, cu referire la suferința (suspinele) celor care vedeau pentru ultima oară traversând acest pod lumina soarelui și priveliștea minunată a lagunei și Insula San Giorgio Maggiore. Este una dintre cele mai dese interpretări date versurilor scrise de Lord Byron. Autorul englez folosește pentru prima dată în poemele sale denumirea de punte a suspinelor, cu referire la podul care unește Palatul Dogilor de clădirea închisorii: „Am stat în Veneția pe Puntea Suspinelor/ Palat, de-o parte și temniță de alta.”

Alt înțeles dat termenului sospiri se referă la ultimele respirații ale celor condamnați la moarte, și nu la suspinele provocate de cea din ultimă întâlnire a acestora cu lumina soarelui și frumoasa lagună a Veneției. Aceasta interpretare pare mai realistă decât prima, cu atât mai mult cu cât de pe Puntea Suspinelor nu se putea vedea prea mult în exterior din cauza ferestrelor mici din pasaj și a spațiului îngust dintre zidurilor celor două clădiri.

Veneția suspinelor de astăzi

Și astăzi Veneția provoacă suspine, atât locuitorilor săi, din ce în ce mai puțini, dar și turiștilor și vizitatorilor care îi simt dureros lipsa, mai ales în această perioadă când Veneția, la fel ca multe alte locuri si orașe faimoase din lume, este închisă turismului. Chiar și în această perioadă auzim parcă din ce în ce mai des suspinele puținilor venețieni rămași aici după ceea ce La Serenissima lor a fost cândva și în fața a ceea ce este pe cale să devină – un oraș căzut (sau decăzut) în mâinile turiștilor, erodat și tocit de aceștia, dar și de vasele mari de croazieră care amenință vizibil siguranța lagunei.

Pe de altă parte, turiștii nu-și pot închipui o Veneție fără ei, fără turism, fără vizitatori, căci ea pare făcută să fie a turiștilor. Suspinăm de dor ori de câte ori ceva – o fotografie, un cântec, un fim, un cuvânt, un miros – ne amintește de călătoria sau vizita noastră acolo. Suspinăm atunci când închidem ochii si ne vedem în gondole înflorate străbătându-i canalele întortocheate, pe sub podurile arcuite și elegante, printre palatele somptuoase, scrutând laguna și insulele sale învăluite în lumina aurie a răsăritului sau în culorile roșiatice ale apusului. Suspinăm la amintirea emoției trăite atunci când am văzut-o pentru prima oară, copleșiți de emoția împlinirii unui vis mult așteptat.

Suspinăm, poate, când o vedem sau ne-o imaginăm singură, tristă și pustie, prea departe de noi și imposibil de îmbrățișat, precum am face cu cineva drag aflat în suferință, dar prea departe de noi pentru a-l putea alina și mângâia. Suspinăm la gândul întoarcerii noastre, ce pare acum prea îndepărtată, nesiguri și temători că nu-i vom mai putea îmbrățișa și cuprinde întreaga-i splendoare și măreție, așa cum, poate, am făcut-o cândva. Suspin acum cu dulce și amară nostalgie privind îndelung înapoi, la acea clipă de rămas bun de atunci, când prin fereastra trenului frumoasa lagună părea să se smulgă privirilor noastre, îndepărtându-se și dispărând cu totul, nu pentru a se ascunde de noi, ci parcă pentru a ne oferi un nou vis, alte speranțe, un nou drum spre….regăsire.

Articole similare

Niciun comentariu

Lasă un comentariu