Se pare că izolarea a devenit din ce in ce mai greu de suportat și că omul a început să semene cu cel de dinainte de izolare, rătăcind drumul spre regăsirea de sine și spre schimbarea sieși promisă, pe care apucase cu hotărâre, cu multe dorințe și promisiuni de schimbare. Frustrările de acum, deși de altă natură, la fel ca cele de atunci, de dinainte izolării noastre, îi fac pe mulți să vadă doar partea goală a paharului, aproape cedând, renunțând în fața dorinței, din ce în ce mai puternice, de a evada. Frica de necunoscut, de ce va urma cu viețile, slujbele și ratele noastre, poate cu vacanțele și planurile noastre de călătorie, nesiguranța și grijile pentru traiul zilei de mâine, chiar nu pot face din izolarea multora dintre noi o lungă, liniștită și dulce așteptare.
În plus, primăvara, pentru cei care au ochi să o vadă, pare că vrea să ne scoată cu forța din casă, să ne vrăjească cu frumusețea ei și să ne facă să încălcăm orice regulă aruncându-ne în brațele-i calde și primitoare riscând orice.
Da, izolarea a devenit, probabil pentru mulți dintre noi, din ce în ce mai greu de tolerat, simțind, cu atât mai puternic cu cât zilele trec închiși în case, departe de lumea vie de odinioară, lipsurile și rutina care înainte reprezentau viața noastră obișnuită. Libertatea și viața de dinainte, cu toată rutina ei, ne lipsesc cel mai mult acum, când nu ne găsim reperele, confortul, liniștea și echilibrul, forțați fiind să existăm și să trăim împotriva voinței noastre într-un singur loc, o viață care, nu cu mult timp în urmă, părea de neconceput.
Da, eram fericiți atunci, fără să știm, așa cum unii au observat. O fericire pe care nu o vedeam întotdeauna sau foarte rar, de care, poate, nu aveam nevoie, ori nu ne era de ajuns, căutând mereu o alta, privind mereu departe, cât mai departe și foarte rar sau deloc aici și acum, lângă noi, printre noi, în jurul nostru.
Si totuși, dând puțin timpul înapoi, se pare că izolarea nu-i este străină și nici neobișnuită omului de astăzi, într-o anumită măsură nici neplăcută. O altă formă de separare, de distanțare și de izolare de ceilalți, neimpusă, acceptată și asumată pare să fi fost îmbrățișată…. „cu drag!”, devenind specifică omului zilelor noastre, deprins să socializeze de la distantă, de acasă, ori de la serviciu sau de oriunde altundeva există un ecran mai mic sau mai mare.
Deși nu aceasta este izolarea de care ne plângem acum, în aceste zile, am ajuns să realizăm din cauza acesteia, sau datorită ei, că izolarea, departe de a ne fi doar benefică, făcându-ne să ne simțim în siguranță, protejați, de virus sau de socializarea cu oamenii pe care nu vrem să-i vedem sau să-i cunoaștem decât de la distanță și chiar pe ascuns (!), ne ține încătușați, legați, privați și departe de ceea ce noi oamenii suntem și iubim sau căutăm cel mai mult – libertatea, iubirea și fericirea autentică.
Deși am ajuns să relaționăm și să socializăm, atunci și, mai ales acum, de la distanță, prin intermediul rețelelor de socializare și a aparatelor deștepte din viata noastră, atașându-ne și ajungând să iubim așadar un tip de prietenie care ne face fericiți, fără prea multe concesii, eforturi, sacrificii sau compromisuri (așa cum o relație de prietenie autentică cere), ne putem întreba dacă ceea ce trăim și simțim socializând de la distanță, prin separare, în „izolare”, mai ales acum, dar și înainte, se poate numi fericire. Facebook-ul și celelalte rețele de socializare ne oferă acum tuturor (așa cum o făceau și înainte și mereu de când au apărut) o iluzie, iluzia fericirii prin ceilalți, dar departe de aceștia, apropiindu-ne atât cât avem în mod egoist nevoie de ei, ori ținându-i la distanță dacă nu ne mai satisfac această nevoie.
Narcisismul și iubirea de sine, orgoliile, invidia și competiția socială acerbă dintre noi, atât de încurajate prin ceea ce numim socializare astăzi, au devenit inamicii principali ai apropierii dintre noi, ai prieteniei, ai socializării și fericirii autentice. Relațiile dintre oameni devin atât de subțiri și superficiale, încât astăzi se rup și mâine se înnoadă, pentru a se rupe din nou a doua zi și tot așa, fără a lăsa ceva prețios în urmă, nimic sau prea puțin devenind durabil, trainic, frumos, curat, memorabil, de neuitat.
Putem observa în aceste zile că izolarea, cea de atunci, ca și cea de acum, ne asigură discreția, siguranța, intimitatea, pe care le căutăm adesea și de care avem nevoie de multe ori în viață. Ea, izolarea, reprezintă bula noastră în care putem exista (chiar și fericiți) singuri, departe de disconfortul socializării, pe care unii o mai numesc încă autentică, vie sau socializare și interacțiune față în față. Acest spațiu închis ne conferă siguranță, confort, distanțare și încredere. Aparent, aici toate angoasele, fobiile, fricile și emoțiile, disconfortul și stresul specifice relaționării și interacțiunii cu ceilalți de aproape nu sunt prezente ori sunt ținute în frâu, sub control, ele sunt ușor de controlat, de gestionat, de temperat, de calmat. Noi ne simțim protejați de zidurile („walls”) sau ecranele în spatele sau în fața cărora ne ascundem.
Noi, oamenii, am ajuns să (ne) iubim, să ne simțim confortabili, în largul nostru, să ne complacem într-un tip de viață socială, de interacțiune și socializare pe care doar astfel de vremuri, ca cele din aceste zile, le-ar putea justifica, văzându-le ca „normale”. Si totuși, suntem prietenii buni ai izolării noastre, de acum și de atunci, fără niciun alt motiv decât acela de a ne iubi și găsi fericirea pe căi cât mai simple și facile. Dar izolarea vine la pachet și cu unele lipsuri, cea mai mare dintre acestea fiind însuși fericirea autentică, cea pe care nu o resimțim, ce-i adevărat, decât atunci când evadăm din zona noastră de confort, din spatele acestor ziduri și ecrane, din izolarea noastră sigură descătușându-ne, îmbrățișând lumea, oamenii și viața, trăind din plin fiecare clipă pe care aceasta ne-o oferă, nu în izolare, ci alături de ceilalți.
În singurătate, în izolare, nu vom ști niciodată câtă fericire, iubire, bunătate și prietenie există în noi, ce bucurii, emoții și înălțimi am putea atinge și descoperi împreună cu ceilalți lăsându-i să vină spre noi. Da, ceilalți pot fi (și sunt!) răi, urâcioși, ne pot răni, dezamăgi, dar cum am putea învăța altfel să trăim cu adevărat, să cunoaștem și să iubim oamenii, lumea, viața, prietenia, fericirea, dacă nu trăind și cu și printre astfel de oameni? Fugind sau ascunzându-ne, trăind mereu „în alertă”, „în gardă”, sau departe de ceilalți, pentru a ne proteja de frici sau dezamăgiri reale sau închipuite, vom trăi, probabil, doar pe jumătate, mereu cu jumătate de măsură, tot timpul cu frâna trasă, o viață în singurătate, sigură, dar neîndoielnic plictisitoare.
Mereu în căutarea stării de bine și a fericirii, omul se va (re)găsi adesea pe sine (fericit) în locuri, ipostaze și situații neobișnuite sau neașteptate, doar evadând din colivia sa bine securizată și încătușată numită „zonă de confort”, făcând lucruri pe care nu și le-ar fi văzut posibile, de care nu s-ar fi crezut în stare.
Evadând, o nouă lume i se va dezvălui, una neașteptat de frumoasă și de bogată, benefică sieși și celorlalți. În această nouă lume, vederea omului se îmbunătățește, la fel și sufletul său începe sa zburde prinzând aripi, astfel încât fericirea simplă, cea pe care i-o oferă lucrurile mărunte nu mai este invizibilă. Ba chiar, această fericire simplă începe să se arate și acolo unde cândva era greu, chiar imposibil de văzut sau căutat, în nimicuri, lucruri simple, naive, copilărești, chiar prostești – într-un cântec, o floare, o carte, o zi însorită de primăvară, o glumă, un zâmbet, o călătorie imaginară. Dintr-o dată, cerul său se înseninează, la fel și chipul, privirea și sufleul devin mai curate radiind de fericire. Viața capătă altă înfățișare, alta culoare, una mai caldă, mai deschisă, mai vie.
Să ieșim, așadar, din izolare. Să ne întoarcem, deci, dar nu încă și nu la fel. Să ne întoarcem la frumusețea lumii și a oamenilor care ne așteaptă cu brațele deschise, doar ridicând din pământ privirile și inimile noastre triste. Să ne întoarcem, dar nu încă, pentru a nu călca prea devreme sau fără dor printre minunile lumii și ale vieții, printre oamenii și prietenii care ne așteaptă din nou, ca odinioară, cu nostalgia clipelor care au fost cândva și pe care le-am putea regăsi împreună. Să evadăm, dar nu înainte de a învăța din nou să visăm și să zburăm atingând cerul, precum odinioară o făceam în clipe neprețuite de fericire.
Niciun comentariu