În urmă cu câțiva ani, am descoperit în Munții Apuseni, pe Valea Arieșului, odată cu prima din cele trei vizite ale noastre pe meleagurile minunate ale Tării Moților, un loc încântător, desăvârșit și binecuvântat de natură, retras și ferit nu doar de lumea dezlanțuită, dar și de mâna lungă a omului. Auzisem că acolo, în Apuseni, mai pot fi găsite încă locuri neatinse decât de adierea caldă, firavă și plăcută a naturii, păduri, drumuri, râuri, munți și pajiști încă neumblate și “neexploatate” de nici o altă ființă decât de animalele și plantele ce-și duc liniștit existența în habitatul lor.
Visam să ajungem acolo, nu doar pentru a vedea și vizita numeroasele obiective și atracții turistice cunoscute, dar și pentru a ne pierde în natură, pe pajiștile înflorite și parfumate ale Apusenilor, lângă râurile și cascadele curate și cristaline, pe poteci și povârnișuri de munte, printre case vechi moțești, gustând din bucatele tradiționale ale locurilor, din farmecul tradițiilor, al obiceiurilor și porturilor specifice acestor ținuturi.
Observasem cu alte ocazii și din alte locuri prin care umblasem, din experiența personală și a altora, că, într-o anumita măsură, frumusețea locurilor pe care le vedem ține și de frumusețea și armonia care sălășluiesc în noi, de felul în care acestea reușesc sa rezoneze și să-și găsească ecou în interiorul nostru. De aceea vedeam Munții Apuseni ca fiind locul potrivit pentru cel care iubește cu adevărat natura și muntele, măreția, farmecul și frumusețea lor, și, deci, “în stare” să trăiască autentic tot ce vede, aude și simte în prezenta naturii și a muntelui.
Am pornit, așadar, noi, cei patru călători mari și unul mic, cu așteptări pe măsura locurilor pe care urma să le vizităm, cu mult entuziasm și veselie cât să ne ajungă pentru cei 510 km (și vreo 9 ore cu mașina), pe care îi aveam de parcurs de la Iași până la “cabana noastră” din Apuseni, rezervată din timp undeva lângă Gârda de Sus, pe Valea Arieșului, în județul Alba.
Planul nostru de călătorie, cel puțin pe hârtie, era unul îndrăzneț, poate chiar fantezist, dar într-un grup de călătorie, cu aceleași planuri și obiective, atmosfera este întotdeauna veselă, electrizantă și plină de optimism. Stabilisem mai multe “opriri” pe drum, la dus, la Sighișoara, la Alba Iulia și la Turda, pentru a vizita salina de acolo, deși știam că doar dacă prin magie pe drumul nostru ar fi apărut vreo autostradă, am fi reușit să ducem la îndeplinire acest plan. Ca o precauție trecusem, totuși, Cetatea de la Alba Iulia și pe lista de întoarcere acasă. Chiar și așa, am fost prevăzători și am plecat din Iași cu noaptea în cap, cu mult avânt și entuziasm doar pentru a nu renunța la planul nostru.
Doar că Sighișoara, cu farmecul său medieval și buna impresie făcută la “prima vedere”, ne-a reținut mai mult decât ne-am fi așteptat. Am avut norocul să găsim Sighișoara în plin Festival Medieval, fiind întâmpinați pe străzile vechi ale Cetății de cavaleri, domnițe și menestreli, ce răspândeau în jurul lor veselie și bună dispoziție, atât cât să ne facă să uităm de toate, de timpul nostru, chiar și de noi. Aceștia ne-au încântat cu costumele lor medievale, cu dansurile și cântecele vechi, din vremuri demult apuse, readuse autentic la viață pentru a reda cât mai fidel atmosfera și spiritul acelor vremuri. Am fost atât de captivați de acesta atmosferă festivă încât, uitându-ne la ceas, Salina Turda devenise brusc o promisiune amânată pentru altă ocazie. Am lăsat cu greu Sighișoara cu festivalul său, luându-ne rămas bun până la următoarea noastră vizita aici, care avea sa fie un an mai târziu.
Venind dinspre Turda, am avut parte de o altă surpriză plăcută, chiar pe drumul principal, ieșind din localitate Mihai Viteazu spre Cheia. Aici am fost atrași de imaginea spectaculoasă a Cheilor Turzii, care se arată în depărtare pe o bună bucată de drum. Privind în dreapta, pe sensul de mers spre județul Alba, poți admira impresionanta panoramă ce se deschide dinspre comuna Cheia și continuă departe până când muntele se împreunează cu cerul formând linia dreaptă a orizontului, întreruptă brusc de o despicătură uriașă în inima muntelui, ce formează Cheile Turzii. Ajunși în dreptul localității Cheia, am fost tentați să dăm frâu liber entuziasmului și curiozității și șă virăm dreapta pentru a ne îndrepta întra-acolo, dar ora târzie și drumul lung pe care îl mai aveam de parcurs, ne-au făcut să amânăm incursiunea noastră pentru o altă ocazie.
Ne-am continuat drumul mergând mult și neîntrerupt pe drumuri și prin locuri încă necunoscute. În cale ne ieșeau, una după alta așezări pitorești, cu sate de munte mici sau cătune cu câteva case risipite pe povârnișuri, ori sate mai mari cu case înghesuite așezate la poalele munților împăduriți sau ale pajiștilor întinse. Intrasem deja în județul Alba, când soarele cobora grăbit către apus anunțând lăsarea serii. În apropierea orașului Câmpeni, ne-am oprit pentru un ultim popas, chiar pe marginea râului Arieș. Aici am fost întâmpinați de aerul răcoros și de liniștea binefăcătoare a muntelui tăcut, întreruptă din când în când de clipocitul domol al Ariesului.
Am pornit din nou la drum, când noaptea înstelată se lăsase deja peste semețele păduri și piscuri ale Apusenilor, urmând mai departe Arieșul în amonte. Din când în când privirea ne era atrasă spre râul Arieș ce sclipea fermecător în lumina lunii, care, galbenă și uriașă, se desfăta de una singură în apa curgătoare, luminând răul și valea muntelui într-un decor unic, creat parcă special pentru noi.
Curând, venind dinspre comuna Albac, una dintre porțile de intrare în Munții Apuseni de pe teritoriul Județului Alba, drumul a început să urce brusc spre Gârda De Sus și Arieșeni, lăsând în urmă localitățile Scărișoara și Izvoarele. Ne așteptam ca în scurt timp, drumul nostru, străjuit neîntrerupt de măreția muntelui și luminat de luna uriașă, care apărea și dispărea jucăușă de după copaci și vârfuri de munte, să ne scoată în cale indicatorul spre “cabana noastră”.
Ieșind din Gârda de Sus, cam la doi km de Pensiunea Mama Uța, vestită prin partea locului, am zărit în noapte, cu ajutorul lunii, ce părea agățată ca un felinar uriaș în vârful munților, indicatorul mic, discret și cam uzat de pe marginea drumului, pe care scria “Cabana Daria”. Am virat stânga urcând ușor pe un podeț cam șubred la prima vedere, după care am apucat pe un drum de munte îngust și pustiu ce părea să ducă mai degrabă în inima pădurii și a muntelui decât spre o așezare umană. Printre copacii ce flancau drumul, parcă special pentru a nu-i pierde direcția, se zăreau, în lumina discretă a lunii, poienițe cu iarbă deasă și înaltă, sau cosită și uscată, ce împrăștiau prin geamurile deschise ale mașinii parfum de brad, de flori de câmp și de iarbă proaspăt cosită.
Am înaintat cam doi km pe acel drum, mai mult decât ne-am fi așteptat, până când am zărit din depărtare, printre brazii înalți, câteva luminițe ce licăreau izbăvitor în noapte. Ajunsesem, în sfârșit, la destinația noastră, aflată pe partea stângă, așa cum ar fi trebuit să ne anunțe GPS-ul nostru, rătăcit și amuțit de o bună bucată de timp.
Aici am fost întâmpinați de gazda noastră, simpatica doamnă Emilia. O ardeleancă neaoșă la port, la chip, dar mai ales la vorbă, care ne-a făcut șederea plăcută, nu neapărat din prima seară, ci mai degrabă în zilele care au urmat. Cu gazda noastră, așadar, nu a fost “dragoste la prima vedere”. Nici nu avea cum să fie astfel cu niște “necunoscuți” (nu neapărat niște turiști), care îi călcau pragul la o oră așa târzie din noapte, într-un loc atât de retras. Am fost neîntârziat luați în primire cu “regulile casei”, atât de insistent reluate și expuse peste tot pe unde turistul ar fi pus piciorul, ochii sau mâna.
Deși eram foarte obosiți și, poate, nu foarte toleranți cu grija exagerată pentru reguli și ordine ale gazdei, am înțeles îngrijorările sale fără a-i purta pică. Mai mult, a doua zi, de cum am ieșit în curte și am pășit prin iarba proaspăta, udată de roua dimineții, privind împrejurimile și muntele din jur până spre cerul curat și senin de un albastru tulburător, am uitat brusc de orice supărare, cred că și de orice “regulă”. Într-o anumită măsură, cred că uitasem și de noi. Găsisem, în sfârșit, locul pe care îl căutasem….. parcă dintotdeauna.
Cabana Daria este de fapt o pensiune formată din două corpuri mari, amândouă construite din piatră și lemn. De aici, probabil, și denumirea de “cabană” aleasă de proprietari. Nu aceste construcții sunt însă cele care atrag cel mai mult, ci locul în care au fost ridicate, cadrul natural pe care proprietarii au meritul de a-l fi păstrat și chiar îmbunătățit, fără să exploateze natura în detrimentul acesteia. Dimpotrivă, privind curtea și împrejurimile, ai senzația că omul și natura și-au dat de această dată cu măiestrie mâna pentru a crea împreună o operă desăvârșită, cu satisfacții de ambele părți. Am început să explorăm curtea și împrejurimile, atrași de frumusețile pe care le descopeream la fiecare pas în acel loc retras, liniștit, vegheat mereu de măreția și frumusețea muntelui și a peisajului din jur.
Undeva, într-un colț retras al curții mari și spațioase, înconjurat de brazi și verdeață, am dat peste un lăcușor în care cădea un fir de apă, un fel de cascadă mică. Ceva mai încolo, am găsit și un pârâiaș pe care proprietarii l-au creat prin devierea unui fir de apă din izvorul ce curge din inima munților și care trece prin spatele pensiunii. Susurul lin al acestuia se aude și din camere, mai ales seara, când se lasă liniștea peste cabană, sau noaptea târziu, când te cufundă într-un somn dulce și liniștit.
Curând l-am întâlnit țopăind prin iarba deasă din curte pe Mickey, cățelușul cabanei, mai exact slăbiciunea și prietenul credincios al doamnei Emilia. Aceasta ni l-a prezentat insistent pe Mickey ca fiind un câine deosebit, înzestrat cu o inteligență aparte, cum rar poți întâlni la un patruped canin. No, așe câne intelijent n-ai să vezi! Numa ute la el cât de intelijent e! Chiar ne așteptam ca Mickey să facă ceva ieșit din comun, dar el se încăpățâna mereu să ne arate că e un cățel de casă obișnuit, simpatic și jucăuș.
În scurt timp, Mickey a devenit tovarășul nostru de joacă, o companie plăcută și simpatică, mai ales seara, când ne întoarcem la cabană și Mickey ne întâmpina cu chef de joacă.
Pentru că doamna Emilia a fost și “ghidul nostru local”, am stabilit cu ajutorul recomandărilor sale obiectivele de vizitat, împărțite atent pentru fiecare zi pe care o aveam de petrecut în acele minunate locuri. Am trecut, așadar, pe lista noastră câteva dintre cele mai importante obiective turistice ale Munților Apuseni, despre care voi povesti pe îndelete cu o altă ocazie: Cascada Pișoaia și Dealul cu Melci, Peștera Poarta lui Ionele și Cheile Ordâncușei, Peștera Ghețarul de la Scărișoara, Peștera Urșilor, Cascada Vârciorog, Cascada Pătrăhăițești, Groapa Ruginoasa, Peștera Ghețarul de la Vârtop.
Nu am reușit să le vedem pe toate în prima noastră vizită în Apuseni, pentru că această minunată și bogată rezervație naturală a Apusenilor îți scoate în cale nenumărate surprize plăcute, peisaje încântătoare care te opresc din drum doar pentru a le admira, lăsându-te în voia naturii și a timpului care curge aici parcă prea repede.
Îmi amintesc numai orele “pierdute” undeva între Gârda de Sus și Arieșeni, pe malul râului Arieș, într-o după-amiază ce s-a întins târziu către apus, stând lângă râu în iarba deasă și ascultând curgerea lină a Arieșului, din când în când tulburată de pietrele ce le întâlnea în cale.
Dar poate cea mai plăcută și încântătoare surpriză, pentru niște iubitori de munte și natură nesătui ca noi, a fost întoarcerea, ziua pe lumină, pe acel drum de munte pe care sosisem cu o noapte înainte la “cabana noastră” de lângă Gârda de Sus. Aici am găsit în toată splendoarea sa dealul cu flori parfumate și poienițele înverzite de pe marginea drumului, pe care cu o noapte înainte doar le dibuiam în lumina lunii. Am dat frâu liber trăirilor și emoțiilor noastre pentru a îmbrățișa strâns paradisul ce tocmai ne ieșise în cale. Ne-am lăsat învăluiți și cuceriți de frumusețea acelui deal verde și înflorit într-o asemenea măsură încât nu ne-am putut abține să nu ne aruncăm în mijlocul său, pentru a ne cufunda și contopi măcar pentru o clipă cu armonia, frumusețea și liniștea naturii ce învăluia acel loc minunat.
Am luat câteva poze ca amintire și am plecat lăsând în urmă, nu doar ceva pagube prin iarba pe care sătenii se pregăteau, probabil, să o cosească, ci și promisiunea noastră că ne vom întoarce în acest loc, atât de departe de casă, dar atât de apropiat de sufletele noastre.
Niciun comentariu