Dacă judecăm după aglomerația, goana și forfota de prin orașele acestor zile, am putea aprecia că sărbătoarea de Crăciun a început să semene tot mai mult cu o cursă contracronometru către satisfacerea unor trebuințe materiale. În această luptă aprigă de pe șosele și de prin magazine, nici nu mai suntem siguri că știm despre ce este Crăciunul, ce anume sărbătorim, care este semnificația acestei sărbători, unde-i este magia și, mai ales, care-i este spiritul.
Latura noastră profund umană, bună, frumoasă, agreabilă, pe care se spune că o scoate la lumină Crăciunul, se pare că trebuie să mai aștepte puțin, fiind condiționată și controlată de o alta mai puțin frumoasă, chiar neplăcută și, se pare, mai puternică, vizibilă atunci când emoțiile și dorințele noastre, tiranice şi acaparatoare, o iau înaintea rațiunii şi logicii, iar omul începe să semene cu o ființă controlată și comandată de propriile dorințe şi nevoi, obsedante şi predominant materiale.
Aparent, pentru ca spiritul Crăciunului să poată fi arătat, să se manifeste și să scoată la lumină tot ce este mai bun și mai frumos în noi, este nevoie să ne îngrijim mai întâi de cealaltă latură a noastră și a Crăciunului, cea materială, consumistă, care de obicei înseamnă pregătirea, primirea și împlinirea materială a acestei sărbători. Goana după cadouri și cumpărături de tot felul nu oferă o imagine prea plăcută și nici nu inspiră o perspectivă tocmai optimistă despre noi, oamenii, și despre orașele noastre, supraaglomerate, sufocate de forfota și haosul pregătirii Crăciunului. Aparent, toată lumea vrea să ofere ceva, „să facă un bine” măcar de Crăciun, dar uităm că există atâtea feluri de a fi bun și de a face bine. Uneori, este de ajuns doar un zâmbet, o vorbă bună, o faptă bună, fără ca asta să însemne neapărat ceva material.
Din fericire, această imagine dispare treptat, când cumpărăturile și toate pregătirile cu agitația și disperarea lor s-au încheiat, iar orașele respiră în sfârși în voie căpătând pe alocuri înfățișarea miraculoasă și tihnită a unor locuri de basm, în care liniștea, pacea, magia și strălucirea lor ne fac să vedem frumosul și binele din noi și din ceilalți, să redescoperim adevărata semnificație a Crăciunului, spiritul său. Astfel de locuri și momente de liniște, de contemplare și introspecție devin ocazii ale transformărilor noastre miraculoase în bine. Gândurile și inimile noastre se pot îndrepta acum, dincolo de noi, și către ceilalți, mai ales către cei nevoiași, triști, suferinzi și singuri, pentru care Crăciunul nu poate fi o bucurie fără apropierea și generozitatea noastră.
O zi până la Crăciun în orașul meu
E, în sfârșit, ajun de Crăciun! Nimic nu seamănă cu starea de nebunia și forfota ultimilor zile. O incredibilă şi nefirească liniște s-a așternut peste tot, ca şi cum cineva ar fi tras iremediabil cortina peste oraş. Un pospai de zăpadă s-a prins odată cu lăsarea serii de asfaltul înghețat, ca o îmbrățișare strânsă, parcă mult așteptată, ca după o lungă, lungă absență.
Cei câțiva trecători, deși înghețați se opresc din drumul lor parcă pentru a nu pierde acest spectacol mult așteptat. Unii, mai ales cei mici, ridică privirile spre cer, parcă pentru a mulțumi pentru acest dar mult așteptat. Dar ei nu vor decât să prindă cu privirea și cu chipurile lor drăgălașe căderea blândă a fulgilor din înaltul cerului. Alții întind mâinile pentru a prinde și topi în palmele lor calde fulgii ce aterizează jucăuș și se așază atât cât să dispară parcă nevăzute. Toți, cu mic, cu mare, par să-și dăruiască unii altora zâmbete, priviri calde și pline de recunoștință, deși nu s-au mai văzut probabil niciodată.
Gesturi și sunete parcă de prețuire și încântare pentru prima zăpadă par să răzbată de pe bulevardul aproape gol, doar cu câțiva spectatori ce gustă din plin surpriza albă a unui capăt de zi, încă o zi trecută până la mult așteptatul Crăciun. Printre fulgii mari și pufoși sclipesc feeric luminițe, fundițe și globuri colorate ca într-un veritabil orășel al lui Moș Crăciun. Mireasma de brad, de frig și de ger topesc suflete în loc să le înghețe, înseninează chipuri și descătușează inimi, zâmbete și exclamații de bucurie.
Nu departe, spre capătul bulevardului se învârte agale o roată luminoasă și uriașă aproape atingând cerul, cu cei câțiva temerari din ea înfruntând frigul de la înălțime, vrăjiți probabil de priveliștea amețitoare ce li se arată de sus peste orașul scăldat în luminile sclipitoare ale sărbătorilor. De acolo de sus, „palatul”, luminat din cap până-n picioare, poate fi văzut cu „alți ochi” și dintr-o altă perspectivă, una mai clară și spectaculoasă, care-i sporește măreția și strălucirea, făcând ca urcarea în roata panoramică să pară o alegere inspirată. Pesemne că frigul pătrunzător și mirosul de vin fiert și de scorțișoară care plutește prin aerul rece și se ridică spre înaltul cerului răscolesc simțurile celor care coboară din roată înfrigurați și grăbiți spre căsuțele comercianților stradali, pentru o cană de vin fiert sau poate chiar mai multe.
Poate, nu neapărat din cauza vinului fiert, cei prezenți par să trăiască „paradoxul iernii” din fiecare an: deși e frig, iarnă și ger, inimile lor par mai calde ca niciodată, tresaltă de bucurie și se topesc emanând empatie și bunătate, iubire (aproape) necondiționată, solidaritate și recunoștință. Cei mai mulți dintre ei primesc probabil în dar o călătorie gratuită dus-întors în lumea și vremurile magice ale copilăriei lor, aducând de acolo cele mai frumoase daruri și amintiri de Crăciun, clipe, imagini, emoții și sentimente pe care le dăruiesc și le arătă cu generozitate și celorlalți.
Ce aură magică aruncă astfel asupra noastră Crăciunul! Ce transformare uimitoare aduc aceste zile în inimile și pe chipurile noastre. Cât de curate și calde ne sunt inimile, gândurile, dorințele! Cât de senine și limpezi ne sunt privirile. Cât de bine și de frumos îi vedem pe ceilalți! Cât de mult ne dorim să fim împreună, să împărtășim, să dăruim, să ne bucurăm! Nu mai semănăm deloc cu cei de acum câteva zile sau ore, cei de pe șoselele și din magazinele ori piețele aglomerate, pentru că acum totul se vede cu alți ochii, se ascultă, se aude și mai ales se trăiește cu o altă inimă.
Dincolo de toată forfota veselă, de magia și entuziasmul care animă centrul bulevardului pe care am ajuns mai mult din întâmplare, dar parcă vrând să fiu recunoscător cuiva pentru asta, imaginea băncilor goale, reci și pustii lipite de gardul Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi evocă printre altele sentimentul trist al efemerității. Acest loc plin de veselie, bucurie, magie și strălucire va deveni peste câteva zile, precum băncile sale, gol, rece și pustiu. La fel, poate, inimile și mințile noastre, parcă resetate de un buton interior înainte de Crăciun, se vor întoarce la rutina și banalul zilelor de dinainte, ștergând sau uitând ceea ce poate ar trebui să dureze mereu: nu Crăciunul, ci frumusețea și bucuria pe care această minunată sărbătoare le aduce în inimile noastre.
Cum am putea face ca această transformare magică să tină mai mult decât o sărbătoare?
Niciun comentariu