De fapt, cum ne cere natura să o iubim atunci când îi facem declarații de dragoste, când ne surprinde cu frumusețea ei și ne lăsa cu ochii mari și inimile tresărind de încântare, admirație și mândrie, poate și cu regretul că nu-i suntem mereu destul de recunoscători?
Iubește natura fără egoism
Uimiți de frumusețea ei, facem adesea declarații de dragoste naturii, spunând cât de mult o iubim, prețuim sau îndrăgim. Facem asta mai ales atunci când ieșim în mijlocul său pentru a ne bucura de frumusețea, prospețimea, candoarea și beneficiile ei pentru dispoziția și sănătatea noastră fizică și, mai ales, mentală și emoțională. Dar nu asta înseamnă a iubi natura în mod autentic, pentru că tot ce reiese de aici este un motiv egoist de a ne apropia de natură; o iubim doar pentru noi și condiționat, atâta timp cât ne aduce satisfacții și beneficii individuale.
”Avem o țară frumoasă”, spunem adesea cu mândrie în glas, cu referire mai ales la peisajele noastre naturale, la munții noștri și pajiștile sălbatice înflorite și înmiresmate, la pădurile dese cu izvoare cristaline, la dealurile domoale cu podgorii și livezi, la satele pitorești și poveștile cu tâlc pe care le spun acestea în lumina aurie a apusului sau răsăritului. Doar că, de cele mai multe ori, natura nu ne datorează nimic pentru a ne simți atât de mândri de frumusețea ei. Natura nu e frumoasă datorită nouă, decât atunci când o protejăm și îngrijim arătându-i astfel că ne pasă de soarta ei, că o prețuim și o iubim necondiționat, pentru noi și ceilalți, pentru sănătatea pământului și mediului natural in care trăim, pentru acum, dar, mai ales, pentru cei care vor veni după noi, pentru generațiile viitoare.
E un fel mai puțin egoist de a iubi natura arătând că ne pasă atunci când aceasta suferă și se sufocă de gunoaie și de mâna hrăpăreață a omului, strângând după noi resturile și gunoaiele atunci când ieșim la picnic, oferind astfel modele celorlalți pentru a face la fel, luând atitudine în fața distrugerilor pădurilor, lacurilor, munților, florei și faunei, împotriva poluării, a construcțiilor nesăbuite, a intereselor și deciziilor, politice sau nu, împotriva naturii.
Paradisul pădurilor
Parcă pentru a se proteja de noi, oamenii, natura își caută adesea locuri cât mai retrase, pustii și neștiute, pentru a crește și înflori neprihănită, fără opreliști, cât mai frumos și sănătos posibil, pentru a naște și renaște cu toate splendorile de care este în stare. Pădurea este un astfel de loc ce ține captivă în inima ei o primăvară verde uimitoare, aproape tulburătoare.
Puținii vizitatori care se încumetă să pătrundă aici, devin și ei prizonierii unui paradis de care cu greu se pot dezlega. Impresionați de frumusețea neîntinată găsită în aceste locuri, ei înțeleg cum să iubească natura și ce fel de dragoste îi trebuie acesteia. Am cunoscut astfel de oameni care au înțeles și învățat să iubească cu sinceritate și devotament natura, iar asta se vede din felul în care vorbesc, gândesc, scriu și, mai ales, din ceea ce fac pentru natură, faptele noastre fiind dintotdeauna cele care vorbesc cel mai convingător.
Forța călăuzitoare a cărților
Sunt autori ale căror gânduri surprind lumina pe care o căutăm. Sunt cărți, texte, rânduri sau gânduri făcute să fie scrise, citite, auzite, pentru că au forța creatoare și călăuzitoare de a lumina și inspira, chiar de a schimba (în bine) drumuri și perspective, chiar vieți, lumi și destine. Recomand în acest sens cărțile autorului Alexandru Stermin, „Călătorie în jurul omului” și „Căzuți din junglă„. Cele două cărți ale lui Stermin au această forță călăuzitoare și pot schimba percepțiile, atitudinile și mentalitățile noastre despre natură și relația noastră cu aceasta.
Astfel de cărți pot fi pentru cititorii lor faruri înalte, uriașe care luminează drumuri sau „căi” de urmat, pentru că ele vorbesc onest și deschis, așa cum fac cărțile, în general, despre lucruri care, de regulă, nu se spune nimic sau prea puțin, ori despre care puțini vorbesc în viața de zi cu zi, ducând astfel la o necunoaștere sau cunoaștere trunchiată sau deformată a „adevărului” despre locul nostru în natură și despre importanța naturii în viața noastră.
Suntem totuna cu natura în mijlocul căreia existăm
Ajungem să simțim și să credem asta ori de câte ori ne oprim, măcar pentru puțin timp, pentru a observa și contempla natura, pentru a o privi nu doar de departe, ci cât mai de aproape, atât de aproape încât să-i putem simți respirația, șoaptele și adesea chemările tânguitoare pentru a o elibera din lanțurile noastre îmbrățișând-o, în schimb, cald, sincer și oblăduitor.
„Privind jungla, am intrat într-o stare pe care am intuit-o mereu, pe care am chestionat-o în mintea mea de nenumărate ori, dar pe care, până atunci, nu am perceput-o atât de limpede și complex. I-am simțit chemarea! Chemarea junglei nu venea din pădure: venea din mine. Era chemarea junglei din ființa mea. Ca să ajung însă la jungla din mine, trebuia să pășesc în cea din fața mea. Am făcut, în virtutea acestei emoții, primul pas în ceea ce urma să fie aventura vieții și, poate, a morții mele.“ — Alexandru Stermin, „Căzuți din junglă„.
Niciun comentariu