Călător în Munții Apuseni (II) – Cătunul și Cascada Pătrăhăițești

Sunt vacanțe sau călătorii cu drumuri lungi și obositoare ce par nesfârșite, aproape un chin să le parcurgi și o izbăvire când le-ai isprăvit ajungând la capătul lor. Sunt și drumuri, la fel de lungi, dar care par scurte și plăcute, sunt chiar o delectare să le străbați, mai ales atunci când la capătul lor te așteaptă oameni și locuri dragi.

Întoarcerea – locuri vechi și locuri noi

Pe un astfel de drum, am revenit pe minunatele meleaguri ale Țării Moților, chemați stăruitor de frumusețea peisajelor și a tradițiilor ce ne-au legat de aceste locuri, odată cu prima noastră vacanță în Munții Apuseni, despre care am povestit deja aici. Am regăsit locurile noastre dragi, într-un decor ușor schimbat, în miez de vară, în vremea cositului și adunatului fânului, la fel de primitoare și ademenitoare, parcă invitându-ne să ne bucurăm încă o dată de frumusețea și farmecul lor aparte.

Aflasem de la câțiva localnici că undeva, nu departe de Arieșeni, șerpuind prin pădure, pe poteci și drumuri de munte, se află un sat izolat, cu case vechi moțești risipite pe povârnișuri, înconjurat de pajiști cosite mirosind a fân. Cum o astfel de ofertă nu putea fi ratată, am luat degrabă drumul Arieșului în amonte, urcând dinspre Gârda de Sus spre comuna Arieșeni.  Nu cu mult după aceasta, pe DN75, drumul ce duce spre localitatea Vârtop, granița dintre județele Alba și Bihor, înaintea unei curbe, am dat peste două indicatoare ce ne arătau drumul către Muzeul Etnografic Pătrăhăițești și Cascada Pătrăhăițești. Am virat la stânga peste râul Arieș, pe un drum forestier, bun de parcurs și cu mașina, dar parcă mai potrivit de luat la pas, cel puțin de pe la jumătatea lui încolo.

Spre cătun

Drumul, care trece printr-o pădure de brazi și traversează multe pajiști încântătoare, te îmbie să mergi pe jos și este potrivit mai degrabă pentru drumeții și plimbări în voie. Am decis să lăsăm mașina într-o poiană umbroasă, regretând cumva că am adus-o până acolo, și ne-am continuat drumul pe jos. După câteva sute de metri de mers neîntrerupt prin pădure, drumul a început să se îngusteze și să urce abrupt pe povârnișul pe care se conturau în depărtare câteva case mici.

Curând, după alte câteva sute de metri, drumul s-a oprit brusc în mijlocul unui așezări cu câteva case mici îngrămădite, expuse parcă pentru a fi admirate, ca într-un muzeu. Imaginea acelui loc ni s-a părut de basm, desprinsă parcă din cărțile cu povesti ilustrate pentru copii. Aveam în față un sătuc cu câteva căsuțe vechi din lemn, așezat idilic pe coasta unui deal înconjurat de grădini și pajiști mirosind puternic a fân proaspăt. Căsuțele ni s-au părut toate gândite și construite după același calapod, cel puțin la exterior, căci toate păreau foarte asemănătoare la înfățișare.

Pe una dintre acestea scria “Muzeu”, de unde am dedus că acolo, în acea căsuță din lemn s-ar afla Muzeul Etnografic Pătrăhăitești. Am găsit muzeul închis la ora sosirii noastre acolo, dar știam că în interiorul său sunt expuse și pot fi achiziționate obiecte artizanale din lemn (tulnice, donițe, ciubere, fluiere sau pahare), realizate de meșterii populari din zonă, îndeletniciți cu prelucrarea lemnului, un meșteșug păstrat din bătrâni până în zilele noastre.

Cred că fără să ne dăm seama, intrasem în curtea unei case, foarte aproape de ușa de la intrare, căci, probabil la auzul vocilor noastre, o fetiță a zbughit-o din casă sub un măr din curte, pe care l-a îmbrățișat strâns ca pe trupul protector al mamei, fixându-ne cu privirea, parcă vrând, fără curaj, sa ne spună ceva. Eram gata să-i cerem scuze pentru îndrăzneala și indiscreția noastră, dar fetița ne-a zâmbit prietenos, privind apoi către mama ei care își făcuse apariția în pragul ușii.

Am fost degrabă invitați la plăcinte cu afine și cu brânză. Ne-am repezit pofticioși, înainte să pricepem că invitația era valabilă pentru întoarcerea de la cascadă, răgazul pe care femeia îl cere de fiecare dată turiștilor care trec pe acolo pentru prepararea delicioasele plăcinte. Probabil, trebuie să fi exagerat cu numărul plăcintelor “comandate”, căci am văzut-o pe gospodina noastră fugind cam fâstâcită în casă pentru a începe prepararea lor.

Spre cascadă

Am apucat drumul cascadei printre case, pe o cărăruie strâmtă și umbroasă flancată de două garduri, ce trecea, pare-mi-se, printr-o livadă cu pomi fructiferi, între care și câțiva cireși. Pe unul dintre cireși era sprijinită o scară înaltă, parcă lăsată acolo special pentru a ne atâța poftele și a urca după cireșele care mai rămăseseră doar pe vârfuri. Am refuzat această aventură, pentru că mintea noastră era doar la plăcintele din sat, poate mai mult decât la cascada din pădure. Așa că am lăsat cireșele în seama păsărilor și am continuat încă o bucată de drum pe acea cărăruie, care ne-a scos, la un moment dat, pe o pajiște întinsă, pe jumătate cosită, pe jumătate acoperită cu iarbă deasă și înaltă, înțesată cu flori de câmp multicolore.

• 

• 

• 

• 

Am fost cuceriți pe loc de frumusețea acelei pajiști. Ne-am oprit de mai multe ori în mijlocul său doar pentru a-i admira întreaga măreție, privind în jur aproape fără să ne găsim cuvintele. În liniștea și armonia ce domnea în jurul nostru în acel paradis, dangătul tălăngilor văcuțelor ce pășteau în vale și foșnetul fânului întors și adunat în căpițe de câțiva săteni, sunau fermecător, în ton cu imaginea acelui loc, parcă pentru a-i desăvârși frumusețea și armonia.

• 

• 

• 

La un moment dat, de undeva de departe, dinspre pădurea spre care ne îndreptam, un sunet prelung de tulnic a răsunat peste toată valea, dându-ne parcă de veste că intrasem pe un tărâm fermecat. Ne-am îndreptat într-acolo, spre pădure, pe aceeași potecă îngustă ce șerpuia printre brazdele de iarbă cosită, cu veselia și bucuria copilărească a unor țânci rătăcind prin “Pădurea celor 100 de acri” a lui Christopher Robin. Curând, am auzit răsunând în pădure sunetul căderii de apă ce ne anunța apropierea de cascadă.

• 

• 

• 

Cascada Pâtrăhăițești, cunoscută și cu numele de Cascada Buciniș, după numele râului pe care s-a format, este o cădere de apă în două trepte, având o înălțime de 14 metri. Această minune a naturi este plăcută și atractivă în orice anotimp, vara fiind vizitată de cei mai mulți turiști, probabil, și pentru peisajele încântătoare, care înconjoară zona și drumul din apropierea cascadei. Primăvara, dar și toamna, datorită topirii zăpezilor și ploilor abundente, debitul cascadei este mai mare, iar imaginea căderii apei mai spectaculoasă, ceea ce o face căutată de turiști și în această perioadă. Cascada este atrăgătoare și iarna, atunci când este împodobită de gheață și capătă un farmec hibernal aparte.

• 

• 

• 

Rămas bun…cu plăcinte moțești

Am lăsat cascada și ne-am întors la căsuța din sat, acolo unde plăcintele, cele vreo douăzeci …si ceva de plăcinte, ne așteptau aburinde, gata pentru a fi savurate. Am fost invitați în foișorul de lângă casă, unde am fost serviți cu plăcintele mult așteptate și cu apă rece de la o cișmea improvizată undeva în apropierea casei.

• 

• 

Pentru noi, acest ospăț a fost capătul delicios al unei drumeții încântătoare, pe care am savurat-o de la un capăt la altul și pe care o recomand cu plăcere celor care ajung în Munții Apuseni, pe Valea Arieșului și în minunatele ținuturi ale Țării Moților.

Acest sătuc minunat ne-a fermecat cu ospitalitatea locuitorilor săi, cu cascada sa frumoasă și cu peisajele încântătoare. Deși mic, cu câteva case, cătunul Pătrăhăițești este un simbol pentru bogăția naturală și culturală a locurilor, pentru frumusețea lor și a tradițiilor cu care Țara Moților se mândrește și se identifică. Va invit să-l vizitați, pentru câteva clipe sau ore de tihnă, de oriunde din țară sau din afară ei ați veni.