Calator printre ganduri

Viața în situații de criză – Un caz de autoizolare

Uneori, când rutina amenință să banalizeze totul, este preferabil să încerci să vezi lumea, lucrurile, viața și altfel decât ești obișnuit, cu alți ochi sau dintr-o altă perspectivă, una mai cuprinzătoare și mai generoasă în interpretări și semnificații. Un astfel de efort ne va răsplăti văzând lumea – lucrurile, oamenii și viața – într-o lumină nouă, găsind noi sensuri, înțelesuri, întrebări și răspunsuri asupra unor lucruri ce ni se păreau înainte neinteresante, banale, comune, obișnuite, plictisitoare.

Când se instalează rutina, obișnuința, se instalează și orbirea noastră. Lucrurile, obiectele (din nefericire, chiar și oamenii), își pierd în timp noutatea, originalitatea, strălucirea, atractivitatea, devin, uneori, chiar invizibile, până când ceva le aduce din nou în atenția noastră. Situații de criză, ca cea prin care trecem acum, ne pot face, nu doar să ne lamentăm, să ne îngrijorăm, să ne panicăm, ci să vedem și să iubim lucruri pe care altădată le ignoram, le treceam cu vederea, ni se păreau lipsite de importanță sau secundare în raport cu interesele și preocupările noastre zilnice. Astfel de situații activează și găsesc în noi resurse nebănuite, căi, metode, mijloace de a supraviețui, de a continua și de a merge mai departe, refuzând înfrângerea, neacceptând resemnarea, luptând și învingând frica și panica, pentru a putea acționa în beneficiul nostru și al celorlalți. 

Te-ai întrebat sau ți-ai imaginat vreodată cum ar fi dacă nu ai mai putea ieși din casă, dacă ai fi obligat să te izolezi într-o lume mică și îngustă, pe o perioadă nedeterminată de timp? Probabil că da, dar doar în cele mai intime și ascunse gânduri ale tale ai găsit răspunsuri, astfel încât nimeni să nu-ți cunoască fricile, angoasele și fobiile. Într-o astfel de situație, timpul, odată scuza și alibiul nostru, ne-ar putea înghiți cu totul, doar așteptând și urmărind pasiv scurgerea sa, precum nisipul se scurge greoi într-o clepsidră uriașă. Dar dacă izolarea ar fi alegerea ta? Nu pentru a nu mai vedea lumea, ci pentru a învăța din nou să o iubești.

 Așa cum observa scriitorul francez Christian Bobin, „vine un timp când nu mai este zi și nu s-a făcut încă noapte… Si numai în acel moment putem începe să contemplăm lucrurile sau viața: pentru a vedea mai bine, avem nevoie de puțină umbră, pentru că suntem noi înșine un amestec de lumină și umbră„. Extraordinara noastră capacitate de a ne adapta în situații de criză, mai ales atunci când există speranță, face ca în jurul nostru totul să se transforme, cu ajutorul și implicarea noastră, în direcția pe care ne-o dorim, pe drumul pe care vrem să mergem mai departe alegând să trăim și nu să renunțăm.

Bunăoară, când trebuie sau ești obligat sa stai în casă, să te izolezi și să nu mai ieși afară, descoperi dintr-o dată utilitatea unor lucruri și activități pe care înainte le considerai lipsite de importantă, dar și cât de dragi și prietenoase îți sunt acestea. Nu știam, spre exemplu, și mă întreb cum de nu am văzut până acum, cât de mare, de spațios, de primitor și de luminos este balconul meu. Atâția și atâția ani, am intrat și am ieșit nepăsător din acest spațiu refuzându-mi de atâtea ori răgazul, odihna, liniștea și armonia pe care le-am căutat, uneori în zadar, prin alte locuri. Am folosit acest loc pentru nenumărate alte lucruri, cel mai des pentru cele materiale, dar niciodată, sau foarte rar ca pe un loc de odihnă, de contemplare și de relaxare.

Brusc, am descoperit frumusețea și prietenia caldă a acestui loc, prin care razele soarelui pătrund generos în aceste zile însorite și încălzesc blând chipurile noastre, a unor izolați privilegiați. Nu am observat, poate doar cu rare ocazii, că de aici, din balcon, se deschid privirii imagini largi asupra orașului, o priveliște încântătoare uneori, mai ales seara, spre asfințit, când soarele se retrage încet înroșind linia orizontului, cerul și pământul. Cum de nu am văzut acest spectacol până acum!?

Nu am observant până acum nici câtă speranță, încredere și optimism aduce acest loc, privind în depărtare peste un oraș ce pare să-și fi găsit – în sfârșit! – răgazul, liniștea și calmul, respirând, după mult timp, aerul curat al izolării noastre. În zilele senine, aproape totul se vede de aici mai clar, mai plin de viață și de speranță. Contemplând lucrurile și lumea prinsă în mijlocul acestei crize, imaginea tristă, apăsătoare a străzilor și orașelor goale și pustii, pare luminată de speranța noastră, a tuturor, că vom putea ieși din această criză mai buni decât am intrat, recăpătându-ne vederea, încrederea, prietenia adevărată, iubirea, fericirea autentică, nevoia de ceilalți, încrederea în aceștia și în noi înșine.

Însetați să ne întoarcem la viața și lumea noastră de dinainte, vom arunca, probabil, telefoanele inteligente și orice alte aparate deștepte, care ne țin conectați, legați și captivi între zidurile lor, vom ieși din case îmbrățișând o noua lume, cea care a fost mereu lângă noi, dar pe care abia acum am descoperit-o reușind să o privim cu alți ochi, ca fiind lumea în care noi oamenii ne regăsim cel mai mult.

Știu că balconul, telefonul, calculatorul, televizorul, cărțile din bibliotecă și de pe noptieră, bicicleta fitness, probabil și aspiratorul și tot ce mai este util prin casă în lupta cu timpul, îmi vor fi cei mai buni prieteni la început, dar vor deveni treptat obiecte ale plictiselii, rutină și motiv de îngrijorare, de fugă și scăpare de un stil de viață, probabil, suprasaturat. 

Voi ieși din când în când la fereastră, ori în balcon, acolo unde bunul și vechiul meu prieten îmi va arăta cât de frumos și plin de speranță este cerul cu albastrul său curat de primăvară. Privind afară, voi tânji probabil după copacii infloriți, după parfumul lor primăvăratic, după pajiștile cu flori, după iarba crudă, moale și deasă, după mirosul ei proaspăt, după aerul răcoros și curat de munte, după cântecul păsărilor, după susurul apelor și foșnetul copacilor legănați de vânt, după frumusețea și leagănul naturii, după glasurile și hărmălaia copiilor jucându-se, după zgomotul și forfota orașelor, a străzilor, a piețelor și magazinelor, după toată viața de dinainte. 

Din ce în ce mai des, mă voi visa îmbrățișând pământul, oamenii, pe toți doctorii și asistenții din spitale, întreaga lume. Într-un final, voi fi învățat mai bine ca niciodată să prețuiesc prietenii, prietenia, iubirea, viața și tot ce mă-nconjoară. Voi fi gustat cu nesaț din fiecare. Mă voi bucura ca un copil de orice clipă, de orice zâmbet, de orice prostie, de orice fleac, de orice lucru neînsemnat, de orice… Mă voi întoarce la toate lucrurile care mi-au lipsit iubindu-le și prețuindu-le de o mie de ori mai mult.

Din când în când, sau, poate, din ce în ce mai des, mă voi întoarce în balconul meu, în locul care mi-a fost cântec și alinare, lumină și speranță. Voi privi din nou în depărtare peste oraș, cuprinzând cu privirea, cu inima și întrega-mi ființă acel loc îndepărtat, în care cerul atinge și binecuvântează pământul, iar soarele își face blând loc în sufletele noastre alungând tristețea, aducându-ne izbăvirea.




Articole similare

Niciun comentariu

Lasă un comentariu