Provocari cotidiene

Magia sărbătorilor de iarnă. O poveste din….parcare

Ca în fiecare an în această perioadă, și anul acesta magia sărbătorilor de iarnă pare să fi schimbat în mod… magic și vizibil ritmul și intensitatea cu care trăim aceste zile.
Forfota și aglomerația de pe străzi, din magazine, dar mai ales, din parcări sunt semne că oamenii au dat deja startul furibund al pregătirilor.

Cum mulți nu vor să treacă anul fără a duce la îndeplinire planurile făcute la începutul acestuia, multe “socoteli” și cumpărături se fac în grabă, haotic, nechibzuit, pe ultima sută de metri, astfel că goana după cadouri și tot felul de cumpărături, dar și împlinirea unor planuri, vise sau visuri prea mult amânate seamănă mai mult cu o cursă contra-cronometru către finish-ul izbăvitor. Magia sărbătorilor de iarnă, a Crăciunului pare să fi învins și de data aceasta spiritului acestor sărbători.

Inevitabila sosire a sărbătorilor de iarnă nu aduce doar entuziasm, nostalgie, magie și bucurie, ci și un amestec de euforie, angoasă, panică și derută, în care foarte mulți sunt prinși și blocați, prin magazine, pe străzi și șosele, în trafic și, mai ales, în parcări, acolo unde aglomerația întrece orice închipuire.

În Tudor Vladimirescu, probabil cel mai aglomerat și mai poluat cartier din „dulcele târg al Ieșilor”, febra cumpărăturilor și goana după cadouri pare să-i fi cuprins pe cumpărătorii și pe vizitatorii de mall în așa măsură încât, deși afară e frig, atmosfera pare … încinsă, dar și încordată, poluantă, sufocantă și greu de respirat. Studențimea, la ea acasă, cu sau fără mașini, pare să-i concureze cu succes pe cei care doar tranzitează zona sau vin în cartier pentru șederi mai scurte… la mall.

Mari sau mici, noi, dar mai ales vechi și foarte vechi, scumpe, ieftine sau foarte ieftine, poluante și foarte poluante, cu sau fără antene, cu mulți sau mai puțini cai, cu volanul pe stânga, dar și pe dreapta, mașinile noastre de toate zilele sunt peste tot: pe șosele, trotuare, străzi, în parcări, “spații verzi”, uneori și în magazine sau sus, în aer, anunțând la vedere vreo promoție, tombolă sau premiu. Iată și o mașină care escaladează treptele intrării într-un magazin, în căutarea unui loc de parcare. Culmea, chiar reușește! O altă mașină, „uitată” în mijlocul drumului și care pare să poarte eticheta „ai parcat ca un bou”, reușește să încarce și mai mult atmosfera din jur. Se spun vorbe grele, se fac urări printre dinți, în aer sunt fluturate degete, se fac cu năduf trimiteri la… origini.

Cât vezi cu ochii, doar mașini, mașini și iar mașini, de parcă toate mașinile părăsite ale lumii și-ar fi găsit aici, la noi, cel mai vesel și primitor … cimitir. Mașini ici, mașini colo, mașini peste tot, o mare de mașini pare să fi inundat acest loc, odată mai aerisit și parcă mai… studențesc. Nici un loc de parcare liber, nici măcar să parchezi o….. trotinetă.

Nicio șansă în parcarea mall-ului, doar mici speranțe dincolo, peste drum, spre facultăți și ceva mai mari undeva mai departe, pe splai, spre Podu Ros, dar acolo e ca și cum ai renunța și te-ai întoarce acasă. Mai există varianta așteptatului sau învârtitului prin parcare sau prin întregul cartier, până amețești sau uiți de tine, ori de ce ai venit până acolo; poate s-o ivi ceva într-un final. Bineînțeles, renunțarea la mașină, măcar pentru o zi, ar fi cea mai bună soluție, recomandată de toată lumea, pusă însă în practică de foarte puţini, chiar și dintre cei care o recomandă cu toată convingerea.

Dar iată că, în atmosfera greoaie, încordată, poluată şi greu de respirat își face loc dând din coate o urmă firavă și palidă de speranță. Cineva pare sa fi eliberat un loc de parcare. Mașinile se îmbulzesc, dar doar încetinesc când ajung acolo, după care pleacă rând pe rând mai departe. Locul pare evitat, nimeni nu parchează.
Mă gândesc că e deja târziu și lumea merge, în sfârșit, acasă, așa că accelerez să nu pierd această ocazie neașteptată. Ajung degrabă în dreptul locului de parcare, vreau să dau cu spatele, dar aud o voce disperată implorând ceva, de undeva din dreptul “unghiului mort”: “Vă rog, vă rog, nu parcați, este ocupat, este pentru iubitul meu!”. Frânez speriat să nu calc pe careva. Scot capul pe geam și văd o domnișoară țopăind de frig în mijlocul locului de parcare. Incredibil! Nemaivăzut! Dar și cam ciudat!

Imaginea ce tocmai se derulează sub ochii celor care trec pe acolo seamănă cu o scenă dintr-un film de comedie cu Steve Martin și Eddie Murphy, în care niște amatori încearcă să facă un film pe ascuns, furând scene din viața de zi cu zi a oamenilor.
Sunt puțin curios, dar nu apuc sa întreb nimic cu voce tare, căci în spatele meu, un alt „pretendent” revendică înaintea mea ceea ce nu ar fi trebuit să fie treaba lui.

Îmi trec prin minte flash-uri si amintiri din trecut, din trecutul altor vremuri, când, pe un frig de l-ar face de râs pe acesta de acum, dimineața cu noaptea-n cap, stăteam la coadă și ne certam, nu pentru un loc de parcare, ci “doar” pentru pâine, lapte, ulei, ouă, zahăr, făină și alte “nimicuri” ale supraviețuirii noastre. Ce mult și bine am evoluat!

De fapt, dacă ne uităm mai bine, la alții, dar și la noi, suntem tot pe acolo. S-a schimbat câte ceva, chiar și în bine, unele rele s-au șters, altele s-au pus în loc, dar esențialul a rămas. E o certitudine că noi, românii, am ieșit din comunism în urmă cu 30 de ani, nu este deloc sigur dacă și comunismul a ieșit din noi. Iată o boală mai grea și mai gravă decât multe altele, cu care se poate trăi suferind în tăcere, din obișnuință sau din neștiință.

„Vă rog, vine acum!” Sunt trezit din reverie, dar rugămințile fetei sunt adresate celuilalt, care nu cedează și se încăpățânează mai ceva ca un catâr. Zâmbesc amar și plec mai departe cu gânduri de lehamite și renunțare. Îi las pe cei doi negociind la sânge rezolvarea acestei dispute ce ar fi părut cândva… absurdă, astăzi „doar” o problemă existențială. Misiunea lor pare grea, căci fiecare este pe cont propriu, aici nu e loc de pile, șpagă, atenții, nepotisme, etc. Dar cine știe?

Soluția apare însă pe neașteptate și de nicăieri, căci cavalerul mult așteptat își face, în sfârșit, apariția pe un armăsar negru, tunat, cam zgomotos și ponosit, dar decorat cu două cornițe de ren pe ușile din față și cu stegulețele patriotismului de o zi, uitate pe cele din spate. Iată și ornamentele care lipseau din tot acest decor sublim de iarnă.

Cu un far chior și cu nasul de ren atârnând flasc într-o parte pe botul mașinii, omul ocupă calm și natural locul de parcare, pentru care cineva se sacrificase în numele iubirii. Love is in the air! Eu și celălalt suntem spectatorii deprimați ai acestei scene romantice și înduioșătoare de dragoste, în care el coboară, o sărută, o strânge în brațe, îi spune „hai! ” și ea.. chiar pleacă.. doar cu el.. fără mașină. Speranțele noastre sunt făcute praf.
„Ai văzut, mă? Așa se face!”, se aude din mașina cu geamurile lăsate a celuilalt, probabil într-un dialog al proștilor rămași cu buza umflată.

E deja târziu și locurile de parcare se golesc unul după altul, de parcă undeva, în alta parte a orașului, alte iubiri își strigă cu disperare așteptarea în frig. Sau, poate, chemarea vine dintr-un loc mai cald, de acasă, din fața televizorului? Home alone 1, 2, 3 și Die hard 1, 2, 3, 4..etc. trebuie să fi sosit deja la pachet, ca în fiecare an, înaintea moșului. Poate și minunata poveste despre curaj, devotament și prietenie a lui J. R. R. Tolkien. Cea pe care chiar merită să o vedem în fiecare an, doar ca să ne amintim cât de îndepărtată și, în același timp apropiată de noi este lumea lui Sam, Frodo, Gandalf, Aragorn, Legolas, Gimli și a celorlalți „purtători” ai poverii inelului.

Noaptea și, odată cu ea, liniștea și izbăvirea noastră, se lasă ușor-ușor peste jungla urbană ce pare să meargă, în sfârșit, la culcare. E liniștea dinaintea furtunii existenței noastre, de a doua zi și din fiecare zi, în acest oraş aglomerat, poluat, sufocat de mașini și de oameni nervoși, grăbiți, stresați și disperați să trăiască la viteză maximă clipele din ce în ce mai scurte ale vremurilor noastre.
Și totuși…”Carpe diem, quam minimum credula postero” („Trăiește clipa de azi și fii cât mai puțin încrezător în ziua de mâine”), nu neapărat.. ad litteram, așa cum cei doi îndrăgostiți din parcare fac, probabil, cu fiecare clipă a iubirii lor.

De undeva, dintr-un difuzor răsună în toată parcarea acordurile calde ale unui vesel cântec de sezon american: „Magic moments, when two hearts are caring/Magic moments, memories we’ve been sharing”. În jur, stări de spirit și chipuri cu expresii diferite. Unii par încântați, alții dezamăgiți, probabil l-ar fi vrut pe Ștefan Hrușcă. Sau, poate, pe celălalt Ștefan… Bănică. Bine că nu e Last Christmas! Cei mai mulți par însă obosiți, preocupați, îngândurați, parcă în căutarea cadoului perfect, sau, poate, a unei fapte bune în numele și în spiritul Crăciunului, a unui gest de iubire (sau prietenie) nemaivăzut (de mult), poate conștienți că… în afara iubirii și a binelui, fericirea nu pare să îngăduie vreo certitudine. Nici măcar pe cea a unui loc liber de parcare.

Articole similare

Niciun comentariu

Lasă un comentariu