Dacă te afli în vacanță în Budapesta și cauți și ceva aventură, aceasta se poate lipi de tine chiar atunci când te aștepți mai puțin. La metrou, controlorii de bilete sunt foarte vigilenți și își fac adeseori apariția în stații, atât la plecare, cât și la sosire, mai ales seara când cohortele de turiști se îndreaptă spre case umplând stațiile subterane.
Într-o astfel de seară, am coborât sub pământ, parcă mai adânc decât în oricare alt loc de pe lumea asta în care există metrou, pentru a lua garnitura spre apartamentul nostru de pe strada Dohány, aflat chiar lângă Sinagoga din Pesta, un obiectiv turistic important în oraș (vezi aici). Cum în Budapesta metroul este o atracție turistică în sine, mai ales pentru turistul care știe că aici se găsește cel mai vechi sistem de metrou electrificat din Europa și al doilea cel mai vechi sistem de metrou din lume, după cel din Londra, o călătorie cu metroul în Budapesta nu e chiar un lucru banal.
După ce un grup de trei femei ne-a verificat biletele la intrarea în stație, odată urcați în metrou, dorința noastră era să ne relaxăm și să savurăm această călătorie, mai ales că linia de metrou pe care ne aflam trece la un moment dat pe sub Dunăre, din Buda înapoi în Pesta, acolo unde trebuia să ajungem și noi. Gândul acesta, dar mai ales „oboseala” și amețeala celor câteva pahare de vin cu care am stins gulașul exagerat de picant de la Ildiko, un restaurant tradițional unguresc de lângă Podul cu Lanțuri, m-au distras într-o asemenea măsură încât după o bucată de drum, scuturat și legănat de garnitura care șerpuia cu viteză pe sub pământ, am început să plutesc pe culmi amețitoare, totuși fără dureri de cap, semn că vinul fusese unul bun. Prin al nouălea cer sau, poate, pe niște nori albi și pufoși chiar mai înalți, uitasem de lumea de jos, cea de sub pământ, în care ne aflam. Bineînțeles, uitasem și de biletul de călătorie.
Când abia coborâți din metrou am dat să urcăm scările abrupte pentru a ieși la suprafață, un alt grup de trei femei ne-a barat calea, una dintre ele rostind ceva în maghiară, apoi cuvântul „tickets”, văzând nedumerirea de pe fețele noastre. Tickets, again!? Până să primesc un răspuns, ceilalți trecuseră deja dincolo de „bariera” celor trei femei, semn că totul în jur se întâmpla mai repede decât aveam eu impresia. Am început degrabă să mă scotocesc prin toate buzunarele și bagajele, dar în ciuda eforturilor mele, biletul cerut parcă dispăruse în pământ sau, poate, în lumea amețitoare și visătoare din care tocmai coborâsem cu câteva minute în urmă.
În timp ce continuam să scotocesc ca bezmeticul peste tot, una dintre cele trei femei s-a apropiat încet și cu voce joasă, aproape șoptită, a început să mă lămurească, taman în românește: „TREBUIE să găsiți biletul, ca să nu plătiți amenda care nu e chiar mică. Nu e de glumă cu asta, iar colegele mele nu vă vor lăsa să treceți.” I-am mulțumit politicos doamnei, de la care am aflat că locuise cu ani în urmă în România, dar încercarea ei nu-mi adusese decât o palidă consolare, făcută parcă să mă înmoaie și mai tare.
„Soluția” amenzii părea acum prima opțiune, măcar de s-ar încheia circul. Femeile acelea parcă îmi citeau gândurile, căci cum am prins a mă gândi la plata amenzii, le-am și văzut apropiindu-se….. aproape, cât mai aproape de spațiul meu personal, parcă vrând să facă din mine centrul universului lor. Oare chiar atât de mare o fi amenda aia? Poate ar fi mai bine să dau înapoi și să scormonesc mai bine, poate-poate apare salvatorul bilet. Văzându-le cum mă înconjoară, am simțit că devin o pradă, o victimă sigură, ce inundă cu mirosul de sânge (sau de bani) nasurile și poftele celor trei, care se pregăteau să atace și să înșface fără milă.
„Prima amendă grasă pe seara asta e garantată”, părea a se citi pe chipul uneia dintre femei, cea mai scundă dintre ele, cu părul periuță, îndesată si bine clădită, cu geacă bufantă care o făcea să pară cu mușchii umflați, ca abia ieșită dintr-o sală de forță. Cu chipul încruntat și acoperit de piercing-uri, aceasta a luat o poziție fermă, ca de bodyguard, cu picioarele depărate, trupul încordat și mâinile încrucișate. Am văzut-o chiar că se bâțâia de pe un picior pe altul, parcă pentru a-mi bara calea, deși eu nu aveam de gând să plec nicăieri (nu deocamdată). Poziția ei mi s-a părut cumva provocatoare, doar că vinul de la Ildiko era o licoare magică, arma mea secretă, care făcea ca totul să pară ușor ca un fulg și să nu mă pierd cu firea.
„You can not pass!”, am auzit la un moment dat, parcă venind dintr-o scenă de film cunoscută, sau, poate, din lumea fantastică în care fusesem legănat si purtat cu metroul de pe un mal al Dunării pe celălalt. A fost momentul în care am dat afară un hohot de râs, pentru că în această scenă cu femeia stavilă din fața mea, am văzut un alt decor și alte câteva personaje ce-mi păreau cunoscute: un vrăjitor, o creatură înfiorătoare, niște omuleți, un toiag, o sabie, și multe flăcări.
Este uimitor cum mintea noastră face uneori asocieri din cele mai bizare, căci poziția fermă a femeii și determinarea de pe chipul ei de a nu mă lăsa să trec, cu acel înfierător You can not pass, mi l-a adus în fața ochilor pe Gandalf, vrăjitorul din Stăpânul inelelor, împreunându-și și ridicând la cer toiagul de vrăjitor și sabia lungă, lovind pământul și strigând cu toată forța și încrâncenarea din adâncul ființei sale de vrăjitor nemuritor: You shall not pass!!!!
Dezarmat și aproape resemnat, în ciuda oricăror explicații, le-am făcut semne celorlalți să plece. „Vă ajung din urmă!”, le-am strigat peste capetele celor trei femei. Ei mi-au răspuns cu priviri neîncrezătoare, în care am citit și ceva crispare și chiar un strop de compătimire. În loc să-i liniștesc, sau poate tocmai din acest motiv, am vrut să le strig la fel de dramatic: „Run, you fools!”. Totuși, ca să nu risc vreo glumă proastă, m-am abținut încercând să iau lucrurile în serios, mai ales că, realizasem brusc, în toată această scenă nu eu eram „eroul pozitiv”, nicidecum un vrăjitor, cu atât mai puțin bunul și îndrăgitul Gandalf. Eu eram celălalt, cel care trebuia oprit sau cel care nu trebuia să treacă, cu coarne și bici de foc, înghesuit, prins și pus la zid pentru a fi amendat și aruncat din hăul întunecos înapoi la lumină pentru a se căi.
Pentru câteva secunde, cuprins poate de un fior de neliniște, mi i-am imaginat pe ai mei coborând în adâncul pământului în miez de noapte, urmând zornăitul zarurilor pentru a mă găsi întins pe peronul rece jucând table la trecerea timpului cu răpitoarea mea, ținându-i de urât acesteia ca un prizonier cuminte și docil, sechestrat la metrou, până la apariția miraculoasă a izbăvitorului bilet.
Și chiar miraculoasă a fost acea apariție. Ori, poate, mintea mea se limpezise într-atât încât să poată găsi biletul care fusese tot timpul în același loc, în buzunarul din dreapta al hainei. Eliberat și „dezlănțuit”, tot ce a urmat acelui moment de izbândă a fost finalul vesel și fericit al acestei povești de vacanță care a început în acea stație de metrou într-o seară târzie și răcoroasă de final de februarie. E o poveste pe care am „îmbunătățit-o” cu drag pe alocuri, împreună cu prietenii mei de vacanță, în timp ce urcam scările gurii de metrou și ne îndreptam spre strada apartamentului nostru din apropiere, în hohote de râs, făcând haz de necaz, rostind de fiecare dată acea frază celebră, pentru a presăra și mai mult haz peste întâmplarea noastră cu final fericit: You shall not pass!!!
În vacanțe, nu lua totul în serios!
Niciun comentariu